Dicționare ale limbii române

2 intrări

31 definiții pentru strigare

STRIGÁ, strig, vb. I. I. Intranz. 1. A scoate sunete puternice, țipete; a răcni. ♦ A semnaliza ceva prin țipete; a cere ajutor prin țipete. 2. (Despre animale și păsări) A scoate sunete sau zgomote caracteristice speciei. II. 1. Tranz. A spune, a enunța ceva cu glas puternic; a-și exprima cu glas puternic voința. ♦ Intranz. A se văicări, a se jeli, a se plânge cu glas tare. ♦ A cere ceva cu glas tare, a reclama ceva impetuos; a pretinde, a porunci. 2. Intranz. A se răsti la cineva, a-i adresa cuiva vorbe aspre; a-i vorbi cuiva tare și cu dușmănie. 3. Tranz. A chema (pe cineva) cu glas tare să vină, să asculte etc. (spunându-i numele). ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor sau studenților. ♦ (Înv.) A chema la armată; a mobiliza. 4. Tranz. A face cunoscut ceva (anunțând, vestind cu glas tare). 5. Tranz. A se adresa cuiva cu un epitet, a denumi pe cineva; a porecli. ♦ Tranz. impers. A purta numele..., a se numi, a se chema... 6. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. – Lat. *strigare (< strix, -gis „bufniță”).
STRIGÁRE, strigări, s. f. Acțiunea de a striga și rezultatul ei. I. Strigăt (1), răcnet, țipăt. II. 1. Exprimare în cuvinte a unui sentiment puternic. ◊ Loc. adv. (Rar) Cu strigări (înalte) = cu voce tare, cu accente puternice. ♦ Zgomot, larmă de voci; vociferare (de aclamație sau de amenințare). 2. Tânguire, văicăreală cu voce tare; vaiet. 3. Cerere, reclamație făcută cu voce puternică; protest. 4. Imputare, reproș, dojană. 5. Înștiințare cu voce tare, vestire. 6. Chemare (în ajutor, la luptă etc.). – V. striga.
STRIGÁ, strig, vb. I. I. Intranz. 1. A scoate sunete puternice, țipete; a răcni. ♦ A semnaliza ceva prin țipete; a cere ajutor prin țipete. 2. (Despre animale și păsări) A scoate sunete sau zgomote caracteristice speciei. II. 1. Tranz. A spune, a enunța ceva cu glas puternic; a-și exprima cu glas puternic voința. ♦ Intranz. A se văicări, a se jeli, a se plânge cu glas tare. ♦ A cere ceva cu glas tare, a reclama ceva impetuos; a pretinde, a porunci. 2. Intranz. A se răsti la cineva, a-i adresa cuiva vorbe aspre; a-i vorbi cuiva tare și cu dușmănie. 3. Tranz. A chema (pe cineva) cu glas tare să vină, să asculte etc. (spunându-i numele). ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor sau studenților. ♦ (Înv.) A chema la armată; a mobiliza. 4. Tranz. A face cunoscut ceva (anunțând, vestind cu glas tare). 5. Tranz. A se adresa cuiva cu un epitet, a denumi pe cineva; a porecli. ♦ Tranz. impers. A purta numele..., a se numi, a se chema... 6. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. – Lat. *strigare (< strix, -gis „bufniță”).
STRIGÁRE, strigări, s. f. Acțiunea de a striga și rezultatul ei. I. Strigăt (1), răcnet, țipăt. II. 1. Exprimare în cuvinte a unui sentiment puternic. ◊ Loc. adv. (Rar) Cu strigări (înalte) = cu voce tare, cu accente puternice. ♦ Zgomot, larmă de voci; vociferare (de aclamație sau de amenințare). 2. Tânguire, văicăreală cu voce tare; vaiet. 3. Cerere, reclamație făcută cu voce puternică; protest. 4. Imputare, reproș, dojană. 5. Înștiințare cu voce tare, vestire. 6. Chemare (în ajutor, la luptă etc.). – V. striga.
STRIGÁ, strig, vb. I. I. Intranz. (Sunetele emise sînt mai ales interjecții) 1. A scoate țipete, a răcni (pentru a îndemna la o acțiune sau a opri o acțiune). Trage de hățuri, pocnește din bici, strigă din rărunchi și pînă la urmă poștalionul... iese din noroiul cleios. CAMIL PETRESCU, O. I 264. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. Romînul bate-n boii săi; Eu strig la el, mai țip la ei, Și boii spărieți pornesc ca niște zmei. ALECSANDRI, T. I 351. ◊ Tranz. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului Și mierla de pe teleagă Tot strigă la boi să meargă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. 2. (Rar, despre instrumente muzicale) A răsuna. Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. 3. A semnaliza (ceva) prin strigăte; a da alarma; a cere ajutor. Mă vaiet, strig cu suspinuri, Dar nu găsesc ajutori; Ce pot lacrimi, ce pot chinuri, Cînd durerea-i de amori. CONACHI, P. 106. Noaptea sare prin somn, tresare... țipă, strigă, cere ajutor, se vaietă. ȘEZ. II 129. 4. (Despre animale și păsări) A scoate sunete caracteristice speciei. V. cînta, țipa, zbiera, urla. Strigă lupul la hotară Și s-aude-ntr-altă țeară (Tunetul). GOROVEI, C. 371. Cucule, pasere-albastră, Ce-mi strigi atît la fereastră? HODOȘ, P. P. 42. II. (Sunetele sînt de obicei articulate în cuvinte și fraze) 1. Tranz. (Folosit și absolut) A spune, a enunța (ceva) cu glas puternic. Își luă inima în dinți și strigă: – Asta să fie logodnica mea. ISPIRESCU, L. 35. Da ce-i acolo? strigă baba înspăimîntată! CREANGĂ, P. 11. Arald! strigă crăiasa – las’ fața să-mi ascund. EMINESCU, O. I 98. Chiar așa să fie, noi să strigăm cu entuziasm: vivat drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 368. ◊ (Construit cu dativul) Ăsta-i catehismul gradatului, ne striga nouă învățătură domnul plotonier. SADOVEANU, P. M. 81. ◊ Expr. A striga ca din gură de șarpe v. gură (I 1). A striga în gura mare sau a striga cît îl ia (sau îl ține) gura v. gură (I 3). A striga din băierile inimii v. baieră (1). ♦ A-și exprima cu glas puternic voința; a vocifera. Dă-mi-l mie pe domnul Alexi, măi! strigă altul și începură să strige cu toții. DUMITRIU, N. 55. Ce strigă?... – Aleg pe Bogdan, măria-ta... – Parcă ș-un alt nume. Nu strigă toți la fel. DELAVRANCEA, O. II 73. ♦ A se văicări, a se jeli cu glas tare. Capul corbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale zicînd: – Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. CREANGĂ, P. 226. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 2. Tranz. (Complementul indică un obiect cerut, reclamat) A cere cu glas tare, a reclama, a pretinde (să vină, să se aducă, să se înfăptuiască). Caii la butcă a strigat, Ș-a plecat din conac în conac. SEVASTOS, N. 130. În Cameră discutau, La țărani nici că gîndeau, Dacă au pămînt sau n-au, Dar război mereu strigau. ANT. LIT. POP. I 21. ◊ Intranz. (Fig.) Cîmpurile strigau după ploaie. STANCU, D. 110. ♦ (Învechit și arhaizant) A chema la serviciul militar, a da ordin oamenilor să se adune; a mobiliza. Domnia striga într-una gloatele și făgăduia leafă – și se strîngea țărănime multă. SADOVEANU, O. VII 147. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «pe», și indicînd persoana căreia i se adresează vorbitorul) A-i adresa cuiva vorbe aspre; a se răsti la cineva, a vorbi cu dușmănie. Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcușoară; pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nemic. CREANGĂ, P. 116. Foaie verde de urzică, Hîdele la mine strigă, Strigă chiar ca la un lup, De pe-aicea să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. Tranz. A chema (pe cineva) să vină (adesea spunîndu-i tare numele). Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit. DELAVRANCEA, H. T. 94. Atunci să mă strigi repede pe mine și eu l-oi dumica-n bucățele. SBIERA, P. 31. Strigă-l, strigă-l zău, măicuță, C-apucă pe potecuță, Să-și caute altă drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ (Întărit prin «pe nume») Copiii și nevasta lui... au rupt-o de fugă înspăimîntați. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. După Radu se lua, Tot pe nume mi-l striga. ANT. LIT. POP. I 469. Numai ea că l-a văzut, Numai ea l-a auzit Și pe nume l-a strigat Și așa l-a întrebat... TEODORESCU, P. P. 360. ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor dintr-o școală, dintr-o clasă. Într-o zi dascălul... a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul. CARAGIALE, M. 14. ◊ Absol. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după», rar construit cu dativul) Începu a striga după feciori – nimeni nu-i răspunde, apoi începu a-i căuta pe tot locul. RETEGANUL, P. II 5. Cît trăiești, bade, pe lume, Nu striga mîndrei pe nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. ♦ A deștepta pe cineva din somn (chemîndu-l pe nume). Acum gîndi mohorît că ea și cu fata ei nu fac nimic, stau degeaba, pe ele omul nu le strigă să se scoale, dimineața. PREDA, Î. 178. 5. Tranz. A face cunoscut (anunțînd cu glas tare); a vesti, a anunța, a comunica (ceva). Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său... a izbutit să aducă mere. ISPIRESCU, L. 74. 6. Tranz. (Construit cu dativul) A denumi pe cineva, a da cuiva epitetul de... Lumea, țeara-mi strigă hoț, C-am furat eu caii toți; Dar eu, zău, nu i-am furat, Fărcu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ♦ (Rar, impers.) A purta numele..., a se numi, a se chema. Cum te strigă? – Zori-de-zi. – Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia spune, ce cați pe-aci? EMINESCU, L. P. 127. 7. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. Cine joacă și nu strigă, Face-i-s-ar gura strîmbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. id. ib. 360.
STRIGÁRE, strigări, s. f. Acțiunea de a striga și rezultatul ei. I. (Sunetele sînt mai ales interjecții) Strigăt. E vuiet, e chiot și strigare. Și hora lor se-ntinde sălbatică și mare. COȘBUC, P. I 162. Pămîntul era acoperit de dărîmături și de trupuri moarte... dar din acele cîmpii, ce fumegau de pîrjol și de măcel, se înălțau strigări de biruinți și de slobozenie. RUSSO, O. 43. După dînsa deznădăjduiți se ia, Cu ciomege, cu topoare, cu vătraie și frigări Alerg, o gonesc cu toții dînd chiote și strigări. PANN, P. V. II 63. ♦ Fig. Răsunet. Cînii... scoteau urlete jalnice, ca niște strigări prelungi de corn. SADOVEANU, O. I 388. ♦ (Rar) Cadență. Dar organele-s sfărmate și-n strigări iregulare Vechiul cîntec mai străbate, cum în nopți izvorul sare. EMINESCU, O. I 157. II. (Astăzi rar; sunetele sînt articulate în cuvinte și în fraze) 1. (Construit cu verbe ca: «a înălța», «a scoate» etc.) Exprimare în cuvinte a unui sentiment adînc, copleșitor; strigăt. Cînd propria sa inimă e rănită de durere, ca în «Despărțire», ori în satira a patra... [Eminescu] scoate strigări de-o adîncă însemnătate sufletească. GHEREA, ST. CR. I 237. Mărețe suvenire din vremi ce-au încetat... Unde atîți războinici ai Greciei slăvite Strigarea libertății întîi au înălțat. ALEXANDRESCU, P. 140. ◊ Loc. adv. Cu strigări (înalte) = cu voce tare, cu accente puternice; strigînd. Într-acest chip zice cu strigări înalte: Mă închin, stăpînă, cu supus raport, Cum am și poruncă-n slujbă să mă port. PANN, P. V. I 120. ♦ Zgomot, larmă de voci; vociferare (de aclamație sau de amenințare). [Mihai] se întoarse, intră în București, unde fu primit în strigări de bucurie și de binecuvîntare ale poporului pentru izbînzile sale. BĂLCESCU, O. II 51. Ce strigare! Zgomot mare! NEGRUZZI, S. II 103. Aceste necontenite glasuri și strigări ale norodului, și ale multora lăcrămi de bucurie, făcea pe fieșcare să să cutremure. GOLESCU, Î. 41. 2. Tînguire cu voce tare, vaiet. Convoi De feți Isteți Dau zor... În zări, Strigări, Oftări Scad, mor. MACEDONSKI, O. I 173. Mii de glasuri stinse d-al tiraniei fier În strigări dureroase s-au înălțat la cer. ALEXANDRESCU, P. 149. [Tiranii] să luptă să apese Strigarea pătimirii. VĂCĂRESCU, P. 51. 3. Cerere, reclamație făcută cu voce puternică; protest. Cu o strigare a fost destul ca să dărîme despotismul. GHICA, A. 777. Ce cer? întrebă Lăpușneanu văzînd pe armașul intrînd. – Capul vornicului Moțoc, răspunse. -... N-ai auzit bine, fîrtate! – Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. NEGRUZZI, S. I 154. 4. Imputare, reproș, dojană. Așa, ca să nu sufăr strigări, nemulțumire, Ca să nu trag asupră-mi vreo nenorocire, Gîndește-te și-mi spune un mijloc de-ndreptare. ALEXANDRESCU, P. 85. 5. Înștiințare cu voce tare, vestire, anunțare. Strigări la licitație. Strigări de căsătorie. 6. Chemare (în ajutor, la luptă etc.); (concretizat) proclamație. Tudor Vladimirescu... a împrăștiat pretutindeni o strigare în care era vorba despre feluritele și prea știutele nedreptăți îndurate de țară. GALACTION, O. I 157.
strigá (a ~) vb., ind. prez. 3 strígă
strigáre s. f., g.-d. art. strigắrii; pl. strigắri
strigá vb., ind. prez. 1 sg. strig, 3 sg. și pl. strígă; perf. s. 1 sg. strigái, 1 pl. strigárăm
strigáre s. f., g.-d. art. strigării; pl. strigări
STRIGÁ vb. 1. a țipa, a urla, a zbiera, (înv. și reg.) a toi, (înv.) a chema. (~ cât îl ținea gura.) 2. a răcni, a țipa, a urla, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. v. vocifera. 4. v. răsti. 5. v. chiui. 6. v. exclama.
STRIGÁ vb. v. cere, chema, înscăuna, întrona, învesti, numi, pretinde, proclama, pune, reclama, revendica, unge.
STRIGÁRE s. v. apel, balamuc, chiuit, chiuitură, exclamare, exclamație, gălăgie, hărmălaie, huiet, larmă, răcnet, scandal, strigăt, strigătură, tămbălău, tărăboi, tevatură, tumult, țipăt, urlet, vacarm, vuiet, zarvă, zbierătură, zbieret, zgomot.
STRIGĂRI s. pl. vestiri (pl.), (reg.) veste, (prin Transilv.) mărturisiri (pl.). (~ de logodnă, de nuntă.)
A striga ≠ a șopti
STRÍGA s. f. 1. vampir imaginat ca o femeie care chinuiește copiii, ia mana de la vaci etc. 2. pasăre răpitoare de noapte, galben-roșcată și cu pete brune, care se hrănește cu șoareci. 3. fluture cap-de-mort. (< fr. strige, lat. striga)
strigá (-g, -at), vb.1. A țipa, a răcni. – 2. A chema. – 3. A recita strigături. – Megl. strig(are). Probabil der. lat. *strigāre „a țipa ca o cucuvea”, de la strix, cf. numele său fr. chat-huant, din huer „a striga” (Meyer, IF, VI, 120; Densusianu, Rom., XXXIII, 286; Meyer., Alb. St., IV, 73; Tiktin; Pușcariu 1657; REW 8319; cf. Graur, Rom., LIV, 507). – Der. din lat. *stridŭlāre (Pascu, I, 161; Pascu, Arch. Rom., VI, 265) este mai îndoielnică; și din cea lat. *exquiritāre (Cihac, I, 266; Koerting 3478) nu pare posibilă. Der. strigăt, s. n. (țipăt; chemare; sunete emise de animale); strigător, adj. (care strigă; care se remarcă; crainic, vestitor); strigătură, s. f. (strofă satirică care se strigă în timpul jocurilor populare); trigare, s. f. (înv., vînzare prin licitație).
A STRIGÁ strig 1. intranz. 1) (despre oameni) A produce sunete puternice și stridente (de mânie, de groază sau de durere); a scoate strigăte; a țipa; a răcni. 2) A face gălăgie; a strica liniștea. 3) A vorbi pe un ton ridicat; a-și manifesta enervarea, nemulțumirea sau mânia prin vorbe răstite; a țipa; a răcni. 4) A rosti cu glas tare strigături (în timpul jocului). 5) (despre animale, păsări) A scoate sunete puternice caracteristice speciei; a răcni; a țipa. 2. tranz. 1) A spune cu glas tare. ~ un nume. 2) A chema să vină (rostind numele celui chemat). ~ pe nume. /<lat. strigare
strigà v. 1. a scoate strigăte: a striga ca în gura șarpelui; 2. a vorbi tare: nu striga așa; 3. a vesti cu glas tare: crainicul strigă pe uliți; 4. a chema tare: strigă-l pe nume. [Lat. *STRIGARE, (din STRIX, buhă: lit. a striga jalnic ca buhele].
strigare f. 1. acțiunea de a striga; 2. publicațiune oficială: cele trei strigări de căsătorie.
strig și (nord) strîg, a -á v. intr. (d. strigă, adică „a țipa ca striga”). Scot strigăte, țip, răcnesc: a striga ca în gura șarpeluĭ. Vorbesc prea tare: nu striga așa. Mă răstesc: a strigat la el să tacă. V. tr. Chem cu glas tare: profesoru a strigat un elev la lecțiune. A striga catalogu, a face apelu nominal, a-i chema pe toți pe nume. Vestesc (anunț) cu glas tare: precupețu striga „vișine”.
strigáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a striga (de a anunța saŭ de a publica) oficial: cele treĭ strigărĭ de căsătorie la primărie.
striga vb. v. CERE. CHEMA. ÎNSCĂUNA. ÎNTRONA. ÎNVESTI. NUMI. PRETINDE. PROCLAMA. PUNE. RECLAMA. REVENDICA. UNGE.
STRIGA vb. 1. a țipa, a urla, a zbiera, (înv. și reg.) a toi, (înv.) a chema. (~ cît îl ținea gura.) 2. a răcni, a țipa, a urla, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a țipa, a urla, a vocifera, a zbiera. (Ia nu mai ~, că te aud!) 4. a răcni, a se răsti, a țipa, a urla, a zbiera, (pop.) a se oțărî, a se stropși, (înv. și reg.) a se răpști, (reg.) a se răboțoi, a se răcămăți, a se răgădui, a se răscocora, a se războti, (prin Transilv.) a se aspri, (Transilv. și Ban.) a se născocorî, (prin Olt. și Munt.) a se răboli, (înv.) a marecuvînta, (fam.) a se burzului, a se rățoi, a se zborși. (Ce ~ așa la mine?) 5. a chioti, a chiui, a hăuli, a țipa, (pop.) a iui, (reg.) a huhura, (prin Olt. și Ban.) a hureza, (Transilv.) a ui. (~ de mama focului, la joc.) 6. a exclama. (Bravo!, a ~ el.)
strigare s. v. APEL. BALAMUC. CHIUIT. CHIUITURĂ. EXCLAMARE. EXCLAMAȚIE. GĂLĂGIE. HĂRMĂLAIE. HUIET. LARMĂ. RĂCNET. SCANDAL. STRIGĂT. STRIGĂTURĂ. TĂMBĂLĂU. TĂRĂBOI. TEVATURĂ. TUMULT. ȚIPĂT. URLET. VACARM. VUIET. ZARVĂ. ZBIERĂTURĂ. ZBIERET. ZGOMOT.
STRIGĂRI s. pl. vestiri (pl.), (reg.) veste, (prin Transilv.) mărturisiri (pl.). (~ de logodnă, de nuntă.)
DE PROFUNDIS (CLAMAVI AD TE, DOMINE) (lat.) din adâncul sufletului (strigat-am către Tine, Doamne) – Psalmii, 129. Se cântă, la catolici, în cadrul liturghiei morților. De profundis, strigăt de deznădejde, a căpătat o semnificație laică, fiind luat drept titlu al unor opere de către numeroși scriitori.
VOX CLAMANTIS IN DESERTO (lat.) glasul celui ce predică (strigă) în pustiu – Matei 3, 3. Răspunsul dat de Ioan Botezătorul la întrebarea „cine ești” pusă de evreii cărora le predica în pustiul Iudeii. Sensul actual: persoană care încearcă în zadar să-și convingă semenii asupra unui lucru sau să-i moblizeze pentru o cauză.
a striga Iorgu expr. (adol.) a vomita.
a-l striga pe Bebe / pe Iorgu expr. (adol.) a vomita.
strigare, strigări s. f. 1. licitație. 2. anunțarea darurilor oferite de meseni la o nuntă.

Strigare dex online | sinonim

Strigare definitie

Intrare: strigare
strigare substantiv feminin
Intrare: striga
striga verb grupa I conjugarea I