Dicționare ale limbii române

2 intrări

28 definiții pentru renaștere

RENÁȘTE, renásc, vb. III. Intranz. A se naște din nou, a lua ființă. ♦ A se arăta, a se ivi din nou, a reapărea. ♦ A se trezi la viață, a se înnoi, a se înviora, a înflori. ♦ A se forma; a se reface. – Pref. re- + naște (după fr. renaître).
RENAȘTÉRE, renașteri, s. f. Faptul de a renaște; trezire la o viață nouă; refacere; avânt, reînflorire, reviriment. ♦ Epocă din istoria Europei care cuprinde sec. XIV-XVI, caracterizată prin mari invenții și descoperiri geografice, înflorirea științelor și artelor, prin trezirea interesului pentru cultura antică. – Din renaște.
RENÁȘTE, renásc, vb. III. Intranz. A se naște din nou, a lua ființă. ♦ A se arăta, a se ivi din nou, a reapărea. ♦ A se trezi la viață, a se înnoi, a se înviora, a înflori. ♦ A se forma; a se reface. – Re1- + naște (după fr. renaître).
RENÁȘTERE, renașteri, s. f. Faptul de a renaște; trezire la o viață nouă; refacere; avânt, reînflorire, reviriment. ♦ (Și ca n. pr.) Mișcare social-politică și culturală, din sec. XIV până în sec. XVI, în Europa occidentală, caracterizată prin mari invenții și descoperiri geografice, prin înflorirea științelor și artelor, prin trezirea interesului pentru cultura antică; epocă din istoria Europei în care s-a manifestat această mișcare. – Din renaște.
RENÁȘTE, renásc, vb. III. Intranz. 1. A se naște din nou. Poate că-ntr-un fir de iarbă vom renaște amîndoi. LESNEA, I. 137. Sînt tot ei cei cari renasc în strănepoți. EMINESCU, N. 53. ♦ (Despre abstracte) A se ivi din nou, a reapărea. (Refl.) Simț o durere murind și o bucurie renăscîndu-se în sufletul meu. NEGRUZZI, S. III 360. ♦ A se trezi la viață, a se înnoi. Natura renaște primăvara. ▭ Livezile, după anul de pustiire, tînjesc; dar renasc apoi. SADOVEANU, O. VI 402. ◊ (În comparații) Iubire, sete de viață, Tu ești puterea creatoare Sub care inimile noastre Renasc ca florile în soare. VLAHUȚĂ, O. A. 65. 2. A se forma, a se reface. Pe ruinile acestui sat a renăscut altul, un sat de pescari. BOLINTINEANU, O. 304. Secolul al XIX-lea... a văzut renăscînd ca din cenușe state nouă ca Grecia, ca Belgia, Romînia, Serbia și Bulgaria. GHICA, S. A. 27.
RENÁȘTERE, renașteri, s. f. Faptul de a renaște; trezire la viață nouă; refacere; fig. avînt, înflorire. Renașterea și bucuria primăverii stau închise în muguri. SADOVEANU, O. VI 399. Aparține generației care a pregătit sosirea mărețelor așezăminte de unde au ieșit renașterea și însemnătatea Romîniei de astăzi. ALECSANDRI, S. 172. ♦ Mișcare social-politică și culturală, din secolele al XIV-lea pînă în al XVI-lea, în Europa occidentală, născută în cadrul luptei burgheziei împotriva feudalismului; se caracterizează prin mari invenții și descoperiri geografice, prin înflorirea științelor și artelor, prin trezirea interesului pentru cultura antică. Sculptorul francez [Jean Goujon], unul din luceferii acelei epoci – cu drept cuvînt numită Renaștere – în care producțiuni de frunte în litere și arte, ca florile primăvara, răsăreau prin toată Europa din imaginațiunile stimulate de studiul modelelor antice. ODOBESCU, S. III 56.
renáște (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. renásc, 1 pl. renáștem; ger. renăscấnd; part. renăscút
renáștere (faptul de a renaște) s. f., g.-d. art. renáșterii; pl. renáșteri
!Renáșterea (mișcare culturală) s. propriu f., g.-d. Renáșterii
renáște vb. naște
renáștere s. f. naștere
RENÁȘTE vb. (fig.) a învia. (Natura ~.)
RENAȘTERE TIMPURÍE s. (IST., ARTE) v. quattrocento.
RENÁȘTE vb. III. intr. A se naște din nou; a reapărea. ♦ A se trezi din nou la viață, a se înnoi. [P.i. renásc. / după fr. renaître].
RENÁȘTERE s.f. 1. Trezire la o viață nouă, refacere; reînflorire, reviriment, avânt. 2. Mișcare social-politică și culturală din sec. XIV-XVI în Europa occidentală, care s-a caracterizat prin mari invenții și descoperiri geografice, prin înflorirea științelor și a artelor și prin reînvierea interesului pentru cultura antică. [< renaște, după fr. Renaissance, it. Rinascimento].
RENÁȘTE vb. intr. 1. a se naște din nou; a se regenera. ◊ (fig.) a se trezi din nou la viață. 2. (fig.) a se produce din nou; a reapărea. 3. (fig.) a se reface, a se înviora, a înflori. (după fr. renaître)
RENÁȘTERE s. f. 1. trezire la o viață nouă, refacere; reînflorire, reviriment, avânt. 2. mișcare social-politică și culturală din sec. XIV-XVI în Europa occidentală, în lupta burgheziei contra feudalismului, caracterizată prin mari invenții și descoperiri geografice, prin înflorirea științelor și a artelor și prin reînvierea interesului pentru cultura antică. (< renaște, /II/ după fr. Renaissance)
A RENÁȘTE renásc intranz. A se naște din nou; a reînvia. Natura renaște. /re- + a naște
RENÁȘTERE ~i f. 1) v. A RENAȘTE. 2) (în Europa occidentală și centrală din sec. XIV-XVI) Mișcare social-politică și culturală, determinată de lupta burgheziei împotriva feudalismului și caracterizată prin promovarea unei concepții optimiste despre demnitatea și mareția omului, prin înflorirea științelor și artelor și prin interes sporit pentru cultura antică. 3) Epocă istorică care include această perioadă de timp. [G.-D. renașterii] /v. a renaște
renaște v. 1. a naște din nou; 2. a reapare: frunzele renasc.
renaștere f. 1. a doua naștere; 2. V. Renaștere.
Renaștere f. 1. epocă ce se întinde dela coprinderea Constantinopolei de Turci (1453) până la sfârșitul sec. XVI, când, după decadența medievală, se produse în arte și în științe o transformare inspirată de antichitate; 2. stil de arhitectură în sec. XV și XVI, caracterizat printr’o întoarcere la formele antice.
*renásc, -născút, a -náște v. intr. (re- și nasc; fr. re-naître. – Se conj. ca nasc). Mă nasc ĭar: fenícele, după fabulă, renăștea din cenușa luĭ. Răsar ĭar: vegetațiunea renaște. Fig. Prind puterĭ ĭar, înfloresc: aria renaște. – La Dos. mă prenasc.
*renáștere f. Naștere din noŭ. Fig. Dezvoltare (înflorire) din noŭ, maĭ ales vorbind de mișcarea literară, artistică și științifică din seculu XV și XVI și care era întemeĭată în mare parte pe imitațiunea antichitățiĭ. Stilu Renașteriĭ, un fel de stil care imita arhitectura veche. – Renașterea s’a produs în Eŭropa în seculu XV și XVI, maĭ ales de la 1453, cînd Turciĭ aŭ cucerit Constantinopolu, ĭar învățațiĭ bizantinĭ, fugind la Roma, aŭ contribuit să inspire gustu culturiĭ antice. Această mișcare a fost mult ușurată de invențiunea tipografiiĭ, care a popularizat operele geniilor antichitățiĭ, și pin invențiunea arteĭ de a grava, care a popularizat operele de artă. În Italia, Renașterea a avut ca protectorĭ pe Ĭuliŭ II și Leon X, care-ĭ încurajară pe scriĭtorĭ și pe artiștĭ. E epoca luĭ Ariosto, Machiavelli, Bembo, Tasso, Trissino, Giotto, Orcagna, Brunelleschi, Donatello, Lucca della Robbia, Cimabue, Fra Angelico, Leonardo da Vinci, Rafael, Michelángelo Buonarroti1, Bramante ș. a. În Italia, renașterea literară și științifică a mers paralel cu cea artistică. – Campaniile armateĭ franceze în Italia îĭ făcură pe Francejĭ să se entuziasmeze de noŭa mișcare. Francisc I fundă „Colegiu Franciiĭ” (College de France); Rabelais publică nemuritoarea luĭ sátiră; Marot se distinge pin „eleganta flecărire” (l’élegant badinage); Ronsard și Pleĭada se silesc să învie limba franceză. Dacă poezia e reprezentată maĭ slab, în schimb filosofia și erudițiunea ocupă un mare loc atît pin Francejĭ (Lescot, Delorme, Goujon, Cousin, Germain Pilon), cît și pin Italieniĭ atrașĭ în Francia de către Francisc I (Leonardo da Vinci, Primaticcio, del Sarto, Cellini). – Stilu Renașteriĭ, caracterizat pintr’o întoarcere la formele antice s’a manifestat în Italia la finele evuluĭ mediŭ, s’a impus încet-încet tuturor artelor plastice în timpu secululuĭ XV. Arhitecțiĭ Brunelleschi, Alberti, Bramante, Palladio; sculptoriĭ Jacopo della Quercia, Ghiberti, Donatello, Verrocchio, Pollajuolo, Michelángelo; pictoriĭ Gentile da Fabriano, Fra Angelico, Gozzoli, Carpaccio, ceĭ doĭ Bellini, Massaccio, Rafael, Leonardo da Vinci, Mantegna, Perugin, Botticelli, Michelángelo îs orĭ inițiatoriĭ, orĭ mariĭ maeștri aĭ renașteriĭ italiene. – În Francia, acest stil pătrunde tradișiunile gorice la artiștĭ ca arhitecțiĭ Bullant, Philibert Delorme, Lescot saŭ sculptoru Michel Colombe și maĭ ales, supt auspiciile școaleĭ franco-italiene de la Fontainebleau și a pictorilor italienĭ Primaticcio și Rosso, triunfă cu sculptoriĭ Jean Goujon, Germain Pilon, Ligier Richier saŭ pictoru Jean Cousin. – În Spania, arta italo-antică triunfă ușor în statuarie și arhitectură. – În țările Norduluĭ, ideile Renașteriĭ nu reușiră de cît încet-încet să modifice arta indigenă.[1]
RENAȘTE vb. (fig.) a învia. (Natura ~.)
Renașterea. Epocă de înflorire culturală proprie îndeosebi țărilor Europei occidentale, apărută la sfârșitul evului mediu (sec. 14-16). Cuprinde în egală măsură științele, filosofia, literatura și artele, având drept trăsătură generală umanismul, ca reacție față de spiritul religios medieval. În domeniul artelor, R. se caracterizează prin tendința spre perfecțiune al cărei model a fost antic. greco-romană. R. muzicală este o perioadă stilistică bine determinată în evoluția acestei arte, reprezentând atât o culminație față de trecut, cât și o bază de dezvoltare a muzicii pentru sec. următoare. R. însumează toate cucerile de până atunci ale tehnicii polif., pe care o duce la apogeu, realizând ceea ce în istoria muzicii poartă numele de „epoca de aur a polif. vocale”. Cele mai caracteristice genuri (1, 2) vocale polif. care ilustrează această epocă prin forme desăvârșite sunt: motetul* și misa* în muzica religioasă, chansonul* fr. și madrigalul* it. în cea profană. La făurirea tezaurului muzical al R. și-au adus contribuția mari personalități creatoare: Josquin des Prés, Orlando di Lasso, în Țările de Jos; Palestrina, Marenzio, Gesualdo da Venosa, Andrea și Giovanni Gabrieli, Monteverdi în Italia – cu mai multe școli: romană*, venețiană*, florentină; Janequin, Claude Le Jeune, în Franța; Tomas Luis de Victoria, în Spania; Dowland, Thomas Morley în Anglia; Hans Leo Hassler, în Germania. Deși R. s-a afirmat în muzică mai târziu decât în celelalte arte, atributele sale esențiale (laicizarea muzicii, ca expresie a suflului umanist, perfecționarea tehnicii polif., condiție a măiestriei artistice) au fost pregătite cu mult timp înainte. Astfel, Ars Nova* (fr., cu G. De Machault, și it., cu Fr. Landino) introduce în forme polif. genurile laice de proveniență pop. [ballata – v. baladă (I, 1, 2), rondellus*, virelai*, caccia*], iar școala polif. franco-flamandă (v. neerlandeză, muzică) din sec. 15 (G. Dufay, J. Ockeghem, G. Binchois, J. Obrecht) ajunge la o deosebită virtuozitate a artei contrapunctice imitative*. Pătrunderea tehnicii flamande în Italia a fost urmată de o influență reciprocă, contribuind la îmbinarea spiritului speculativ nordic cu melodicitatea mediteraneană, fenomen caracteristic apogeului R. Laicizarea muzicii s-a produs nu numai pe calea cântecului pop. ci și prin aceea a abordării unor texte din poezia cultă. Madrigalul it. recurge la versurile lui Petrarca și Tasso, iar chansonul fr. la cele ale lui Cl. Marot și P. Ronsard. Este de menționat tendința poeților fr. ai Pleiadei de a reînvia metrul (3) antic, ceaa ce a avut drept urmare o îmbogățire a creațiilor muzicale sub aspect ritmic. Imitarea antichității a dus însă și la consecințe mai profunde asupra evoluției muzicii în general. Datorită descoperirii tragediei* antice, la sfârșitul R., prin contribuția Cameratei florentine*, apare opera*, strâns legată de transformarea radicală a limbajului muzical datorită dezvoltării monodiei (2) acompaniate. Structura polif. de până atunci, formată din linii melodice suprapuse, este înlocuită printr-o structură armonică, constând dintr-o melodie principală plasată pe un suport acordic. Cadrul orizontal-modal de desfășurare a liniilor din țesătura polif. lasă loc cadrulului vertical-armonic, deschizând o nouă eră în dezvoltarea muzicii europ., cea a armoniei (III, 1) tonal-funcționale. Procesul de destrămare a polif. vocale la sfârșitul R. a fost determinat și de larga răspândire a diferitelor instr. de acomp. (laută, clavecin*, orgă*), care, preluând executarea muzicii plurivocale (v. multivocalitate), au acționat asupra ei printr-o simplificare a polif. în favoarea unei tratări armonice. Consolidarea noului stil armonic va evolua apoi, mână în mână cu tendința generală de instrumentare, a muzicii, spre epoca barocului* muzical.
FRONTUL RENAȘTERII NAȚIONALE, partid politic unic în stat (primul partid de „masă” din istoria României), înființat la 28 iun. 1938, care cuprindea în rândurile sale pe toți cetățenii țării, cu excepția militarilor activi și a judecătorilor, având drept scop sprijinirea monarhiei în general și a regimului autoritar al regelui Carol II. Șeful suprem al F.R.N. era regele. La alegerile parlamentare din 1 iun. 1939, deputații și senatorii au fost obligați să depună jurământ de credință față de rege și să poarte uniforma F.R.N. (de culoare albastră). La 20 ian. 1940 s-a instituit funcția de președinte, în care a fost numit Al. Vaida-Voevod, iar la 22 iun. 1940, Carol II a hotărât transformarea F.R.N. în Partidul Națiunii, declarat „partid unic și totalitar”, sub conducerea supremă a regelui. Desființat prin Decretul din 9 sept. 1940.
RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

Renaștere dex online | sinonim

Renaștere definitie

Intrare: renaște
renaște verb grupa a III-a conjugarea a IX-a
Intrare: renaștere
renaștere substantiv feminin