REFUTÁȚIE, refutații, s. f. (Înv.) Refutare, respingere, combatere. – Din fr. réfutation.

REFUTÁȚIE, refutații, s. f. (Franțuzism înv.) Refutare, respingere, combatere. – Din fr. réfutation.

REFUTÁȚIE, refutații, s. f. (Franțuzism învechit) Respingere, combatere. Cred că nu merită o refutație, căci ar fi a da importanță acestei foi. BĂLCESCU, la GHICA, A. 545. Sînt lucruri serioase... și vrednicesc refutații și nopți de neodihnă. RUSSO, S. 77.

refutáție (înv.) (-ți-e) s. f., art. refutáția (-ți-a), g.-d. art. refutáției; pl. refutáții, art. refutáțiile (-ți-i-)

refutáție s. f. (sil. -ți-e), art. refutáția (sil. -ți-a), g.-d. art. refutáției; pl. refutáții, art. refutáțiile (sil. -ți-i-)

REFUTÁȚIE s. v. refutare.

REFUTÁȚIE s.f. (Liv.) Refutare, confutație. [Gen. -iei. / < fr. réfutation].

REFUTÁȚIE s. f. refutare. (< fr. réfutation)

*refutațiúne f. (lat. refutatio, -ónis). Ret. Acțiunea de a refuta. Acea parte a discursuluĭ pin care refutezĭ obĭecțiunile adversaruluĭ. – Și -áție și -áre.

refutație s. v. REFUTARE.