PISĂLÓG, -OÁGĂ, pisălogi, -oage, s. n., adj. 1. S. n. Unealtă casnică (de lemn, de metal, de piatră etc.), de obicei rotunjită ca o măciucă la un capăt sau la amândouă, cu care se pisează ceva în piuliță sau în piuă; pilug. 2. Adj. (Fam.; adesea substantivat) Care plictisește pe cineva cu repetarea aceluiași lucru, cu insistențele. – Pisa + suf. -ălog.

PISĂLOGÍ, pisălogesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A plictisi pe cineva cu repetarea aceluiași lucru, cu insistențele; a pisa (4). – Din pisălog.

PISĂLÓG, -OÁGĂ, pisălogi, -oage, s. n., adj. 1. S. n. Unealtă casnică (de lemn, de metal, de piatră etc.), de obicei rotunjită ca o măciucă la un capăt sau la amândouă, cu care se pisează ceva în piuliță sau în piuă; pilug. 2. Adj. (Fam.; adesea substantivat) Care plictisește pe cineva cu repetarea aceluiași lucru, cu insistențele. – Pisa + suf. -ălog.

PISĂLOGÍ, pisălogesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A plictisi pe cineva cu repetarea aceluiași lucru, cu insistențele; a pisa (4). – Din pisălog.

PISĂLÓG1, pisăloage, s. n. Unealtă casnică (de obicei de metal sau de lemn) rotunjită ca o măciucă la un capăt sau la amîndouă, cu care se pisează în piuliță sau în piuă; pilug. Pisăm în găvan – pisăm cu pisălogul – trei căpățîni de usturoi. STANCU, D. 195.

PISĂLÓG2, -OÁGĂ, pisălogi, -oage, adj. (Familiar; adesea substantivat) Persoană care plictisește cu vorba, cu insistențele. Ne-a tras Jan o șuetă, de nu mai puteam scăpa. Teribil pisălog! Încolo, băiat admirabil. C. PETRESCU, C. V. 63.

PISĂLOGÍ, pisălogesc, vb. IV. Tranz. (Familiar) A plictisi (pe cineva) cu vorba; a pisa (3).

pisălóg1 adj. m., s. m., pl. pisălógi; adj. f., s. f. pisăloágă, pl. pisăloáge

pisălóg2 s. n., pl. pisăloáge

pisălogí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pisălogésc, imperf. 3 sg. pisălogeá; conj. prez. 3 să pisălogeáscă

pisălóg adj. m., (persoană) s. m., pl. pisălógi; f. sg. pisăloágă, g.-d. art. pisăloágei, pl. pisăloáge

pisălóg (instrument) s. n., pl. pisăloáge

pisălogí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pisălogésc, imperf. 3 sg. pisălogeá; conj. prez. 3 sg. și pl. pisălogeáscă

PISĂLÓG adj. v. cicălitor, sâcâitor.

PISĂLÓG s. pilug, (reg.) mai, măiag, nilug, pil, pisălău, pisător, pisoi. (~ cu care se pisează ceva în piuliță.)

PISĂLÓG s. v. pilug.

PISĂLOGÍ vb. v. bodogăni, cicăli, dăscăli, mărunți, pisa, plictisi, sfărâma, sâcâi, zdrobi.

PISĂLÓG1 ~oágă (~ógi, ~oáge) și substantival fam. (despre persoane) Care plictisește prin insistența sa. /a pisa + suf. ~ălog

PISĂLÓG2 ~oáge n. Unealtă casnică cu o măciucă la un capăt (sau la ambele), folosită pentru pisat ceva în piuă. /a pisa + suf. ~ălog

A PISĂLOGÍ ~ésc tranz. pop. A deranja întruna, repetând insistent același lucru; a necăji; a pisa; a plictisi. /Din pisălog

pisălog n. unealtă de pisat ceva într’o piuliță. [Tras din pisà (sub influența sinonimului pilug)].

pisălóg n., pl. oage (d. pisez cu sufixu -log. V. piŭă). Vest. Chilug, instrument de metal, de lemn orĭ de porțelan cu care izbeștĭ în piŭă cînd pisezĭ. Fig. Iron. Persoană care te pisează cu vorba.

pisălog adj. v. CICĂLITOR. SÎCÎITOR.

PISĂLOG s. pilug, (reg.) mai, măiag, nilug, pil, pisălău, pisător, pisoi. (~ cu care se pisează ceva în piuliță.)

pisălog s. v. PILUG.

pisălogi vb. v. BODOGĂNI. CICĂLI. DĂSCĂLI. MĂRUNȚI. PISA. PLICTISI. SFĂRÎMA. SÎCÎI. ZDROBI.

pisălog, -oagă, pisălogi, -oage s. m., s. f., adj. (persoană) care plictisește pe cineva cu insistențele sale / cu repetarea aceluiași lucru

pisălogi, pisălogesc v. t. a fi excesiv de insistent