PELTÍC, -Ă, peltici, -ce, adj. (Despre oameni) Care rostește defectuos anumite consoane; p. ext. (despre vorbire) care trădează o asemenea rostire defectuoasă. – Din tc. peltek.

PELTICÍ, pelticesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni peltic; p. ext. a vorbi cu greutate, neclar (ca un peltic). – Din peltic.

PELTÍC, -Ă, peltici, -ce, adj. (Despre oameni) Care rostește defectuos anumite consoane; p. ext. (despre vorbire) care trădează o asemenea rostire defectuoasă. – Din tc. peltek.

PELTICÍ, pelticesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni peltic; p. ext. a vorbi cu greutate, neclar (ca un peltic). – Din peltic.

PELTÍC, -Ă, peltici, -e, adj. (Despre oameni) Care rostește defectuos anumite sunete; care pronunță «s» și «z» în loc de «ș» și «j» (v. cepeleag, sîsîit); (despre vorbirea omului) care prezintă acest defect. Vorbea repede, cu un imperceptibil accent peltic. ▭ Nu mă considera nimeni o fetiță peltică și străvezie. G. M. ZAMFIRESCU, SP. M. N. II 194. Henrieta...prinse a vorbi cu ea [cu fetița] limba peltică a copiilor. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ◊ (Adverbial) Vorbea moale, cam peltic, și ochii umezi niciodată nu se ținteau asupra omului. SADOVEANU, O. VI 138. E un om de treabă ginerele; dar e slab de înger. vorbește peltic. CARAGIALE, S. 81. ◊ (Substantivat) Sub această rubrică se așază «esercițiele de pronunțare», făcute in ciuda copiilor, gîngavilor și pelticilor. TEODORESCU, P. V. 258.

PELTICÍ, pelticesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni peltic, a dobîndi o rostire peltică. Inima lui era acum cît un purice și limba i se pelticise cu totul. La TDRG.

peltíc adj. m., pl. peltíci; f. peltícă, pl. peltíce

!pelticí (a se ~) (rar) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se pelticéște, imperf. 3 sg. se pelticeá; conj. prez. 3 să se pelticeáscă

peltíc adj. m., pl. peltíci; f. sg. peltícă, pl. peltíce

pelticí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pelticésc, imperf. 3 sg. pelticeá; conj. prez. 3 sg. și pl. pelticeáscă

PELTÍC adj. sâsâit, (Mold. și Transilv.) cepeleag, (Transilv. și Olt.) șișcav. (Om ~.)

peltíc (peltícă), adj. – Sîsîit, cepeleag. – Mr., megl. peltec. Tc. peltek (Șeineanu, II, 288; Lokotsch 1646; Ronzevalle 60), cf. ngr. πελτέϰης, bg. peltek. – Der. pelticie, s. f. (defectul omului peltic); peltici, vb. (a vorbi peltic); pelticărie, s. f. (vorbire peltică).

PELTÍC ~că (~ci, ~ce) 1) (despre persoane) Care rostește cu greu și neclar unele consoane; cepeleag. 2) (despre vorbire) Care trădează o rostire defectuoasă. /<turc. peltek

A SE PELTICÍ mă ~ésc intranz. rar 1) (despre persoane) A fi peltic; a vorbi rostind cu greu și denaturând unele sunete (c, ș, j etc.). 2) A vorbi cu greutate și neclar (ca un peltic). /Din peltic

peltic a. și m. care nu poate rosti unele litere. [Turc. PELTEK].

peltíc, -ă adj. (turc. peltek). Cepeleag, care nu poate pronunța unele litere ca ș, j, ț, în locu cărora pronunță s, z, th (grecesc). Adv. Ca pelticiĭ: a vorbi peltic. V. gîngav.

pelticésc (mă) v. refl. Devin peltic.

PELTIC adj. sîsîit, (Mold. și Transilv.) cepeleag, (Transilv. și Olt.) șișcav. (Om ~.)