ORIENTÁȚIE, orientații, s. f. (Înv.) Orientare. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orientation.

ORIENTÁȚIE, orientații, s. f. (Înv.) Orientare. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orientation.

ORIENTÁȚIE s. f. (Învechit) Orientare. E om cu păreri proprii, cu sentimente bine definite, cu orientație politică. IORGA, L. II 91.

orientáție (înv.) (-ri-en-, -ți-e) s. f., art. orientáția (-ți-a), g.-d. art. orientáției; pl. orientáții, art. orientáțiile (-ți-i-)

orientáție s. f. (sil. -ri-en, -ți-e), art. orientáția (sil. -ți-a), g.-d. art. orientáției; pl. orientáții art. orientáțiile (sil. -ți-i-)

ORIENTÁȚIE s.f. (Rar) Orientare. [< fr. orientation].

*orientațiúne f. (fr. orientation). Acțiunea de a saŭ de a te orienta: orientarea e ușoară pin ajutoru busoleĭ. Pozițiunea unuĭ obĭect față de punctele cardinale. Mar. Dispozițiunea pînzelor ca să primească bine vîntu. – Și -áție, dar maĭ des -áre.