NĂLÚCĂ, năluci, s. f. 1. Apariție fantastică, imaginară; arătare, fantomă, vedenie, nălucire (1); spec. strigoi. ♦ (Adverbial, pe lângă verbe de mișcare) Foarte repede. 2. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, năluceală. ◊ Expr. (Reg.) A-și face nălucă = a) a se speria, a se înspăimânta; b) a se amăgi, a se înșela; c) a i se părea că vede sau că aude ceva. 3. Obiect în formă de peștișor, făcut din lemn sau din metal sclipitor, pe care îl folosesc pescarii drept nadă artificială pentru peștii răpitori; p. gener. momeală, nadă. – Din năluci (derivat regresiv).

NĂLUCĂ, năluci, s. f. 1. Ființă fantastică, imaginară; arătare, fantomă, vedenie, nălucire (1); spec. strigoi. ♦ (Adverbial, pe lângă verbe de mișcare) Foarte repede. 2. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, năluceală. ◊ Expr. (Reg.) A-și face nălucă = a) a se speria, a se înspăimânta; b) a se amăgi, a se înșela; c) a i se părea că vede sau că aude ceva. 3. Imitație de peștișor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, pe care o folosesc pescarii drept nadă artificială pentru peștii răpitori; p. gener. momeală, nadă. – Din năluci (derivat regresiv).

NĂLÚCĂ, năluci, s. f. 1. Ființă ireală pe care oamenii cu imaginația tulburată cred că o văd uneori sau pe care o creează fantezia poeților; arătare, vedenie, fantomă. Oricît de tare om ai fi, năluca unui mort te înspăimîntă, fiindcă pe-aceea n-o poți alunga cu pumnii. POPA, V. 29. El tresări. Ca și cînd acest bătrîn nu ar mai fi fost un om viețuitor, ci un fel de nălucă, de care nu poate scăpa. SLAVICI, N. II 11. Nu știu, nălucă să fii, om să fii, dracul să fii, dar nici lucru curat nu ești. CREANGĂ, P. 162. ◊ (În comparații și metafore) Un mistreț rănit se năpusti... Venea nălucă. SADOVEANU, O. I 65. ◊ Fig. E Meka! E Meka! Ș-aleargă spre ea... Ca gîndul aleargă spre alba nălucă. MACEDONSKI, O. I 146. ◊ Expr. (În legătură cu verbe de mișcare) Ca năluca (sau ca o nălucă) = foarte repede. Calul fugea ca o nălucă prin lumina vînătă. SADOVEANU, O. I 473. Trecînd, ca o nălucă, în zarea din apus. IOSIF, PATR. 70. Cînd eram tinerel, Mi-era corpul subțirel, Carnea mi-era ca roua, Și osul ca măduva, Mă duceam ca năluca. PĂSCULESCU, L. P. 251. (Regional) A-și face nălucă = a se speria, a fi cuprins de panică. Turcii își făcuseră nălucă; fugeau mai mult de groază decît de armele romînilor. ISPIRESCU, M. V. 30. 2. Închipuire deșartă, iluzie, himeră. Nu te lăsa ispitit de năluci. Nainte mereu să te duci. BENIUC, V, 98. Dar ce e vis, e o nălucă... Rămîn cu trista mea nevroză, Cu dorul meu nespus de ducă. MACEDONSKI, O. I 159. 3. Imitație de peștișor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, de care se folosesc pescarii cu undița pentru a atrage și a prinde peștii răpitori.

nălúcă s. f., g.-d. art. nălúcii; pl. nălúci

nălúcă s. f., g.-d. art. nălúcii; pl. nălúci

NĂLÚCĂ s. 1. v. fantomă. 2. v. iluzie.

NĂLÚCĂ ~ci f. 1) (în mitologia populară) Ființă imaginară creată de fantezie, care provoacă spaimă; vedenie; arătare; stafie; spirit; duh; fantomă. ◊ Piei ~! piei din fața mea! 2) fig. Imagine înșelătoare (și fugitivă) a unui lucru; închipuire. ◊ Ca ~ca (sau ca o ~) fulgerător. 3) Obiect strălucitor (mai ales de metal) folosit pentru momirea peștilor răpitori; devon. /v. a năluci

nălucă f. 1. arătare înșelătoare: d’o nălucă frigurile îl apucă. PANN; 2. frică năpraznică: își făcu nălucă o oaie și sări în râu ISP. 3. fantomă: nălucă este omul și vieața o clipire. AL. [Abstras din nălucì].

nălúcă f., pl. ĭ (d. a ți se năluci). Vedenie, fantazmă. A fugi ca năluca, a fugi răpede. A-ți face nălucă, a și se năluci, a ți se năzări, a te apuca panica. – Și năluc, (Munt., Mold.) m., om precipitat, om răpezit: stăĭ, nălucule!

NĂLUCĂ s. apariție, arătare, duh, fantasmă, fantomă, nălucire, năzărire, spectru, spirit, stafie, strigoi, umbră, vedenie, viziune, (înv. și pop.) nălucitură, năzăritură, (pop.) iazmă, moroi, (reg.) arătanie, necurățenie, pater, (Ban.) năhoadă, (Mold. și Bucov.) vidmă, (înv.) vedere, zare.