MÂNZĂRÁR, (1) mânzărari, s. m., (2) mânzărare, s. n. 1. S. m. (Pop.) Cioban care păzește mânzările. 2. S. n. (Reg.) Loc sau despărțitură din strungă unde stau mânzările. – Mânzare + suf. -ar.

MÂNZĂRÁR, (1) mânzărari, s. m., (2) mânzărare, s. n. 1. S. m. (Pop.) Cioban care păzește mânzările. 2. S. n. (Reg.) Loc sau despărțitură din strungă unde stau mânzările. – Mânzare + suf. -ar.

MÎNZĂRÁR, mînzărari, s. m. Cioban care păzește mînzările. La țarcul larg, mînzărarii aduceau mînzările... pentru mulsoare. SADOVEANU, O. E. 33. Pleacă Costea la Galați Să ia sere La mioare... Și glugi mari La mînzărari. ALECSANDRI, la TDRG.

mânzărár1 (cioban) (pop.) s. m., pl. mânzărári

mânzărár2 (loc unde stau mânzările) (reg.) s. n., pl. mânzăráre

mânzărár (cioban) s. m., pl. mânzărári

mânzărár (loc unde stau mânzările) s. n., pl. mânzăráre

MÂNZĂRÁR s. (reg.) mânzar, mânzător. (Ciobanul care are grijă de mânzări se numește ~.)

mînzărár m. Cel care mulge mînzările. S. n., pl. e. O despărțitură maĭ mare la stînă unde staŭ mînzările.

MÎNZĂRAR s. (reg.) mînzar, mînzător. (Ciobanul care are grijă de mînzări se numește ~.)