MUSTRÁ, mústru, vb. I. Tranz. și refl. (recipr.) A (se) dojeni, a(-și) imputa, a(-și) reproșa. ◊ Expr. (Tranz.) A-l mustra (pe cineva) cugetul (sau conștiința) = a avea remușcări, a se căi. – Lat. monstrare.

MUSTRÁRE, mustrări, s. f. Acțiunea de a (se) mustra și rezultatul ei; dojană. ♦ Sancțiune disciplinară care constă în notificarea scrisă făcută unui angajat care nu și-a îndeplinit obligațiile de serviciu și căruia i se recomandă să ia măsuri de îndreptare. ◊ Mustrare de conștiință = (mai ales la pl.) părere de rău, remușcare, căință. – V. mustra.

MUSTRÁ, mústru, vb. I. Tranz. și refl. (recipr.) A (se) dojeni, a(-și) imputa, a(-și) reproșa. ◊ Expr. (Tranz.) A-l mustra (pe cineva) cugetul (sau conștiința) = a avea remușcări, a se căi. – Lat. monstrare.

MUSTRÁRE, mustrări, s. f. Acțiunea de a (se) mustra și rezultatul ei; dojană. ♦ Sancțiune disciplinară care constă în notificarea scrisă făcută unui angajat care nu și-a îndeplinit obligațiile de serviciu și căruia i se recomandă să ia măsuri de îndreptare. ◊ Mustrare de conștiință = (mai ales la pl.) părere de rău, remușcare, căință. – V. mustra.

MUSTRÁ, mústru, vb. I. Tranz. (Cu privire la persoane) A dojeni, a certa pe cineva; a reproșa cuiva. O mustra că o găsește în fiecare an mai slabă și mai lipsită de vlagă. C. PETRESCU, A. 399. Bătrînii, văzînd astă mare nenorocire și pe nora lor în așa hal, au început a o mustra. CREANGĂ, P. 89. Mult mă mustră măicuța Să las seara ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ Expr. A-l mustra (pe cineva) cugetul (sau conștiința) = a-și face reproșuri, a simți remușcări, a se căi. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau. ODOBESCU, S. III 45. Lasă-mă să fug... cugetul mă mustră. ALECSANDRI, T. I 207. Nu te mustră cugetul că ești necredincios femeii d-tale? id. T. 313. ◊ Refl. Vede... rînjetu ăsta și se mustră singur. DUMITRIU, N. 170. Iarăși se simțea crescut în casa Boarului și se mustra pentru greșelile ce le-a făcut. SLAVICI, N. I 67.

MUSTRÁRE, mustrări, s. f. 1. Acțiunea de a mustra și rezultatul ei; dojana, reproș. Tonul ei de mustrare dovedește că nu mă mai respectă. IBRĂILEANU, A. 45. La blinda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă. EMINESCU, O. I 91. Fără a le face cea mai mică mustrare, Radu făcu semn. să-l deie pe mînile călăului. NEGRUZZI, S. I 108. ♦ Sancțiune aplicată unui salariat. 2. Părere de rău, remușcare, căință. Cu fiecare privire ea primea în inimă săgeata unei nesfîrșite mustrări. SADOVEANU, M. 124. Liber de mustrări Lăsa oricare patimi... Să-i treacă peste frunte. MACEDONSKI, O. I 267. Mai multă mustrare am simțit in cugetul meu decît oricînd. CREANGĂ, A. 70. Mulți sînt ca nisipul mării, Mulți ca ghearele mustrării. ALECSANDRI, P. II 14. ◊ Expr. Mustrare de cuget (sau de conștiință) sau mustrare a cugetului (sau a conștiinței) = remușcare. Te îmbia cu un susan, ca să fie liber să ronțăie și el, fără mustrare de conștiință. PAS, Z. X 165. Așa vorbesc și spun Poveștile, că-n urmă mustrarea conștiinței S-a prins de el. COȘBUC, P. II 184. Își trecea zilele în lacrimi și în rugăciuni, ca și cînd o mare mustrare de cuget o gonea. BOLINTINEANU, O. 349.

mustrá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. mústru, 2 sg. mústri, 3 mústră

mustráre s. f., g.-d. art. mustrắrii; pl. mustrắri

mustrá vb., ind. prez. 1 sg. mústru, 2 sg. mústri, 3 sg. și pl. mústră

mustráre s. f., g.-d. art. mustrării; pl. mustrări

MUSTRÁ vb. v. certa.

MUSTRÁ vb. v. blama, condamna, dezaproba, drăcui, înfiera, înjura, ocărî, proscrie, reproba, respinge, stigmatiza.

MUSTRÁRE s. 1. v. certare. 2. v. ceartă. 3. v. regret.

Mustrare ≠ laudă

mustrá (mústru, át), vb. – A certa, a dojeni, a admonesta. Lat. monstrāre (Pușcariu 1143; Candrea-Dens., 1188; REW 5665), cf. it. mostrare, cat., sp., port. mostrar. Pentru semantism, cf. Șeineanu, Semasiol., 183. – Der. mustrător, adj. (reprobativ).

A MUSTRÁ mústru tranz. A trata cu reproșuri și observații aspre; a dojeni. * ~ pe cineva cugetul (sau conștiința) a avea remușcări; a-i părea rău pentru faptele comise. /<lat. monstrare

MUSTRÁRE ~ări f. 1) v. A MUSTRA. 2) Sancțiune administrativă disciplinară aplicată cuiva. /v. a mustra

mustrà v. a certa cu vorbe aspre, a imputa cu severitate. [Lat. MONSTRARE, a arăta: restrâns românește la a arăta greșeli, abateri, de unde sensul modern].

mustrare f. imputare aspră: mustrare de cuget, remușcare.

mustráre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a mustra, imputare severă, reprimandă. Mustrare de cuget, remușcare, mare căință p. o faptă rea.

mústru și mustréz, a -á v. tr. (lat. monstrare, a arăta, a înștiința, a sfătui, d. monstrum, minune, monstru, arătare, d. monére, a sfătui; it. mostrare, a arăta, cat. sp. pg. mostrar, V. monstru, monitor, monetă, mostră). Cert, dojenesc, judec, fac observațiunĭ, împut, reproșez: stăpînu îl mustră pe servitor, tata pe fiŭ pentru neglijență. A te mustra cugetu, a avea remușcărĭ, a te căi de o faptă rea. V. mogorogesc, ocărăsc.

mustra vb. v. BLAMA. CONDAMNA. DEZAPROBA. DRĂCUI. ÎNFIERA. ÎNJURA. OCĂRÎ. PROSCRIE. REPROBA. RESPINGE. STIGMATIZA.

MUSTRA vb. a admonesta, a certa, a dăscăli, a dojeni, a moraliza, (pop. și fam.) a beșteli, a muștrului, a ocărî, a probozi, (pop.) a sfădi, a sudui, (înv. și reg.) a înfrunta, a oropsi, a stropoli, a toi, (reg.) a cîrti, a tolocăni, (prin Mold.) a(-i) bănui, (Olt.) a docăni, (prin Mold.) a mogorogi, (Mold. și Bucov.) a moronci, (Bucov.) a puțui, (Mold.) a șmotri, (Olt. și Ban.) a vrevi, (înv.) a preobrăzi, a prihăni, a probăzui, a prociti, (fam. fig.) a săpuni, a scutura. (L-a ~ cu asprime.)

MUSTRARE s. 1. certare, dojenire, (pop.) sfădire. (~ cuiva.) 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, imputare, morală, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a cumințit.) 3. căință, pocăință, regret, remușcare, părere de rău, (rar) penitență, pocăială, (înv.) înfrîngere, pocaianie, (franțuzism înv.) repentir. (Simte o sinceră ~ pentru cele făcute.)

MUSTRARE. Subst. Mustrare, admonestare, admonestație (rar), admonițiune (rar), apostrofă, apostrofare, muștruluială (fam.), dojană, dojenire, critică, observație, avertisment, reproș, probozeală (înv., reg. și fam.), probozire (înv., reg. și fam.), morală (fam.), cicăleală, cicălire, certare (înv.), ocărîre (rar), săpuneală (fig., fam.). Răsteală (pop.), stropșeală (pop. și fam.), stropșire (pop. și fam.), rățoială (fam.), burzuluială. Dezaprobare, reprobare, reprobațiune (rar), blam, blamare, oprobriu (livr.), reprehensiune. Avertisment; mustrare scrisă; mustrare verbală. Moralist (fam., peior.), moralizator (peior.), criticant. Adj. Mustrător, reprobator, dojenitor; cicălitor, criticant, admonitiv. Reprobabil, blamabil (livr.), criticabil, reproșabil, reprehensibil (livr.). Vb. A mustra, a admonesta, a apostrofa, a dojeni, a critica, a face (cuiva). observații, a reproșa, a-i scoate (cuiva) ochii, a probozi (înv., reg. și fam.), a moraliza (fam.), a face (cuiva) morală, a certa, a ocări (pop.), a muștrului (fam.), a săpuni (fig., fam.), a trage (cuiva) o săpuneală, a da (a trage) (cuiva) un perdaf, a face (pe cineva) cu ou și cu oțet, a-i bate (cuiva) perele, a-i face (cuiva) mizerii, a da cu boldul (în cineva), a-i da (cuiva) bolduri, a lua (pe cineva) la rost (la zor, la socoteală, la întrebări, la refec, la trei păzește, la trei parale, la depănat, în răspăr, în fabrică, din scurt, repede), a-i trage (cuiva) un frecuș, a-i trage (cuiva) un tighel, a trage (cuiva) un refec; a cicăli, a bodogăni, a boscorodi, a morocăni (reg.), a moronci (reg.). A se răsti, a se stropși (pop. și fam.), a se burzului, a se oțărî (pop.), a se zborși, a se rățoi (fam.). A dezaproba, a blama, a reproba. A fi luat la rost. V. bătaie, ceartă, cicăleală, iritare, pedeapsă.

mustrá, vb. tranz., refl. – 1. A certa, a dojeni. 2. A se lua la întrecere (Papahagi, 1925; D. Pop, 1970). 3. A se înfrunta, a se certa: „Nu-i mândră ca mândrele, / Să mustră cu florile / Pân tăte grădinile” (Țiplea, 1906: 436). – Lat. monstrare „a arăta, a indica; a denunța, a acuza” (Șăineanu; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

mustrá, vb. refl. – A se lua la întrecere (Papahagi 1925; D. Pop 1970). A se înfrunta, a se certa: „Nu-i mândră ca mândrele, / Să mustră cu florile / Pân tăte grădinile” (Țiplea 1906: 436). – Lat. monstrare (DEX, DER).

MUSTRARE perdaf, probozeală, săpuneală, scărmăneală, șmotru.