MAZÎ́L s. m. v. mazil.

MAZÂL s. m. v. mazil.

mazíl și mazî́l m., pl. lĭ (turc. mazul, d. ar. ma’zul, care vine d. ’azl, destituire, ngr. mazilis și mazúlis). Vechĭ. Destituit (vorbind de domnĭ, boĭerĭ și prelațĭ). Boĭer scos din funcțiune și supus biruluĭ. (De la Grigore Ghica, boĭeriĭ s’aŭ împărțit în marĭ saŭ velițĭ [haleá], neamurĭ saŭ titularĭ [paĭa] și mazilĭ, adică boĭerinașĭ de clasa a treĭa, care aŭ fost scutițĭ de vinăricĭ și de dijmărit (Fotino, 2, 155, la Șăin.). Ostaș din corpu de călărime compus din boĭeriĭ ĭeșițĭ din funcțiune și pușĭ supt comanda serdaruluĭ de mazilĭ. (În Munt. și manzîl). Maĭ pe urmă. Urmaș al boĭerilor mazilĭ supus unuĭ bir îndoit, dar nu în cislă cu țăraniĭ, și scutit de beilicurĭ și havalele. Un fel de vătăjel boĭeresc plătit din baniĭ biruluĭ: vornicu cu paznicu, vătămanu și cîțĭ-va nespălațĭ de mazilĭ (Cr.).