JOIMÍR, joimiri, s. m. (Înv.) Mercenar polonez. ♦ (La pl.) Corp de oaste din armatele Țărilor Române. – Din pol. žołnierz.

JOIMÍR, joimiri, s. m. (Înv.) Mercenar polonez. ♦ (La pl.) Corp de oaste din armatele țărilor române. – Din pol. žołnierz.

JOIMÍR, joimiri, s. m. (Învechit și arhaizant) Mercenar polonez. Era el împreună cu Turculeț și cu alți blăstămați, pe semne niște joimiri de la leși. SADOVEANU, Z. C. 339. Rîvna fonaticească... înalță făr’de rușine drept dumnezei toți joimirii. CONACHI, P. 303.

joimír (înv.) (joi-) s. m., pl. joimíri

joimír s. m. (sil. joi-), pl. joimíri

JOIMÍR ~i m. înv. Soldat de origine polonă, angajat cu leafă în armata Moldovei; mercenar polonez. /<pol. žolniers

joimir m. Mold. 1. od. mercenar; 2. azi, ștrengar: să țiu eu patru joimiri în casă. [Rut. JOLNIR, JOMNIR, soldat (din germ. Soeldner)].

joĭmír și jolnír m. (rut. žólnir, žómnir, žóvnir, pol. žoldnierz, žolnierz, soldat mercenar, d. žold, soldă, d. germ. söldner, it. soldaniere, d. soldo, soldă. V. jold). Vechĭ. Mercenar. Azĭ. Fig. Fam. Volintir, zurbagiŭ, scandalagiŭ.

JOIMÍR (< pol.) s. m. Nume dat mercenarilor de origine polonă în Moldova sau călăreților moldoveni care slujeau în armata polonă. ♦ (La pl.) Corp de oaste înființat de Grigore al II-lea Ghica, domnul Moldovei, în prima sa domnie (1726-1733).

Joimir, Jomir v. Jold 3, 4.