IMPERTINÉNT, -Ă, impertinenți, -te, adj., s. m. și f. (Om) obraznic. – Din fr. impertinent, lat. impertinens, -ntis.

IMPERTINÉNT, -Ă, impertinenți, -te, adj., s. m. și f. (Om) obraznic. – Din fr. impertinent, lat. impertinens, -ntis.

IMPERTINÉNT, -Ă, impertinenți, -te, adj. Lipsit de bună-cuviință sau de respect; obraznic, insolent. Dan își aducea aminte ce rîs impertinent avea la început. VLAHUȚĂ, O. A. III 37. După afirmările acelui domn, eram, ca literat, o secătură, o nulitate impertinentă. CARAGIALE, O. VII 229. ◊ (Substantivat) Radu-i un impertinent ambițios. ALECSANDRI, T. 1412. Un impertinent, care caută toate chipurile să mă ieie în rîs. NEGRUZZI, S. III 60.

impertinént adj. m., s. m., pl. impertinénți; adj. f., s. f. impertinéntă, pl. impertinénte

impertinént adj. m., s. m., pl. impertinénți; f. sg. impertinéntă, pl. impertinénte

IMPERTINÉNT adj. v. obraznic.

Impertinent ≠ politicos, tacticos

IMPERTINÉNT, -Ă adj., s.m. și f. Obraznic, necuviincios, insolent. [< fr. impertinent, it. impertinente, cf. lat. impertinens].

IMPERTINÉNT, -Ă adj., s. m. f. obraznic, necuviincios, insolent. (< fr. impertinent, lat. impertinens)

IMPERTINÉNT ~tă (~ți, ~te) Care vădește nerușinare; lipsit de respect; obraznic; insolent; neobrăzat. /<fr. impertinent, lat. impertinens, ~ntis

impertinent a. 1. care vorbește sau lucrează în contra buneicuviințe sau a bunului simț; 2. ofensător, grosolan: vorbe impertinente.

*impertinént, -ă adj. (fr. impertinent, lat. impértinens, -éntis, care n’are drept, d. in-, ne, și pértinens, relativ la, compus din per, pin, și tenére, a ținea. V. țin). Obraznic, insolent: om, ton impertinent. Adv. În mod impertinent.

IMPERTINENT adj. arogant, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neinfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Om ~.)