IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ Mod imperativ (și substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicție, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziție imperativă = propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S. n. Necesitate categorică și necondiționată; obligație. ◊ Imperativ categoric = principiu (enunțat de Kant) după care obligația morală are un caracter absolut, necondiționat, spre deosebire de cerințele condiționate ale vieții cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus.

IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ Mod imperativ (și substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicție, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziție imperativă = propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S. n. Necesitate categorică și necondiționată; obligație. ◊ Imperativ categoric = principiu (enunțat de Kant) după care obligația morală are un caracter absolut, necondiționat, spre deosebire de cerințele condiționate ale vieții cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus.[1]

IMPERATÍV1, imperative, s. n. Necesitate categorică și necondiționată; obligație.

IMPERATÍV2, -Ă, imperativi, -e, adj. Care ordonă, care poruncește; poruncitor. Ton imperativ. ◊ (Gram.) Modul imperativ (și substantivat, n.) = modul verbal prin care se exprimă un ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc. (în vederea îndeplinirii sau împiedicării unei acțiuni).

imperatív1 adj. m., pl. imperatívi; f. imperatívă, pl. imperatíve

imperatív2 s. n., pl. imperatíve

imperatív s. n., pl. imperatíve

imperatív adj. m., pl. imperatívi; f. sg. imperatívă, pl. imperatíve

IMPERATÍV adj., s. 1. adj. v. autoritar. 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) poruncitor. (Modul ~.) 3. adj. v. imperios. 4. s. v. cerință.

IMPERATÍV, -Ă adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ (Gram.) Mod imperativ (și s.n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc.; propoziție imperativă (și s.f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorică și care se impune necondiționat; obligație. ◊ (În filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa în conștiința umană norme morale universal valabile și veșnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. impératif].[1]

IMPERATÍV, -Ă I. adj. 1. care exprimă un ordin; poruncitor. ♦ mod ~ (și s. n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, etc.; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. 2. care se impune ca o necesitate absolută. II. s. n. 1. necesitate categorică ce se impune necondiționat; obligație. 2. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa, în conștiința umană, norme morale universal valabile și veșnice. (< lat. imperativus, fr. impératif)

IMPERATÍV1 ~ă (~i, ~e) Care exprimă sau impune un ordin; poruncitor. ◊ Modul ~ mod personal al verbului, prin care se exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte. /<fr. impératif, lat. imperativus

IMPERATÍV2 ~e n. Necesitate categorică și necondiționată; problemă de stringentă actualitate. /<fr. impératif, lat. imperativus

imperativ a. care ordonă absolut: ton imperativ. ║ m. Gram. mod verbal care exprimă o poruncă sau o rugăciune.

*imperatív, -ă adj. (lat. imperativus, d. imperare, a porunci). Care are caracteru ordinuluĭ, porunciĭ: ton imperativ. Mandat imperativ, obligațiunea care ar fi impusă de electorĭ reprezentantuluĭ pe care-l numesc și pin care-ĭ hotărăsc din ainte ce să voteze și cum să se poarte. S. n., pl. e. Gram. Modu care exprimă ordinu, îndemnu saŭ rugămintea, ca: du-te! Adv. În mod imperativ.

IMPERATIV adj., s. 1. adj. autoritar, poruncitor. (Cu ton ~.) 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) poruncitor. (Modul ~.) 3. adj. imperios, presant, stringent. (Nevoi ~.) 4. s. cerință, exigență, necesitate, nevoie, obligație, pretenție, trebuință, (înv. și reg.) niștotă, (înv.) nevoință, nevoire, recerință, (fig.) comandament. (~ele epocii noastre.)

IMPERATÍV, -Ă adj. (< lat. imperativus, cf. fr. impératif): în sintagmele enunțiativă imperativă, interogativă imperativă, mod imperativ și propoziție imperativă (v.).

IMPERATÍV s. n. (< adj. imperativ, -ă < lat. imperativus < imperare „a porunci”, cf. fr. impératif): mod al verbului (personal, predicativ, simplu) care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte sau o interdicție a subiectului și care este caracterizat printr-o intonație suplimentară în raport cu forma prezentului indicativ cu care e omonim. Este folosit numai în adresare directă, care implică existența a două persoane, a unui dialog între o persoană care ordonă, îndeamnă, sfătuiește, roagă, interzice etc. și alta (sau altele) care execută. De aceea are o formă temporală unică (prezentul) realizată numai prin persoana a II-a (singular și plural). ◊ ~ afirmatív: i. a cărui formă afirmă ceva, ca de exemplu mergi! – mergeți!, fugi! – fugiți!, ia! ~ luați!, vorbește! – vorbiți!, spune! – spuneți! etc. ◊ ~ negatív (prohibitív): i. a cărui formă neagă ceva, ca de exemplu nu șopti! – nu șoptiți!, nu alerga! – nu alergați!, nu țipa! – nu țipați!, nu trece! – nu treceți! etc. ◊ ~ naratív (dramátic): i. care alternează cu indicativul în narațiuni și care înlocuiește acest mod, imprimând povestirii vioiciune, dramatism. Este caracteristic limbii populare și limbii familiare: „Baba, să crape de necaz și mai mult nu. După ce adormiră copiii, ia-l pe moș la ocări și batjocorește-l cum era mai rău” (Folclor); „Pe noi ne bufni un râs... și râzi, și râzi...” (B. Șt. Delavrancea).

IMPERATIVĂ s. f. (< adj. imperativ, -ă < lat. imperativus < imperare „a porunci”, cf. fr. impératif): propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte sau o interdicție prin intermediul modului imperativ cu care se construiește (sau al conjunctivului cu valoare modală de imperativ). Ea este de obicei o propoziție afectivă, afirmativă sau negativă (prohibitivă): „Ionică, dragul mamei, tu mai lasă drumurile1 / și / stai lângă mămuca2... /” (Ion Creangă); „Nu ieșiți la marginea cuibului!” (Em. Gârleanu); „...să-i spui lui domnu prefect1 /că-l aștept”2 /(M. Sadoveanu). ◊ fálsă ~: i. construită cu indicativul unui verb care prin sensul lui originar exprimă ideea de ordin, de îndemn, de sfat, de rugăminte, de interdicție, ca de exemplu „A poruncit / să vină armata”; „A ordonat / să tragă”; „Îi îndeamnă la fapte bune”; „Îl sfătuiește / să renunțe”; „Te rugăm / să mai aștepți”; „I-a interzis / să mai vorbească neîntrebat” etc.