HOLOCÁUST, holocausturi, s. n. 1. (În Antichitate) Jertfă adusă zeilor, în care animalul sacrificat era ars în întregime. ♦ Fig. Ofrandă, sacrificiu. 2. Spec. Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părți a populației evreiești din Europa de către naziști și aliații lor. 3. (În prezent) Ucidere în masă din cauza unor motive politice, religioase sau ca urmare a unor cataclisme provocate de om. [Pr.: -ca-ust. – Var.: olocáust s. n.] – Din fr. holocauste.

OLOCÁUST s. n. v. holocaust.

HOLOCÁUST, holocausturi, s. n. 1. (În antichitate) Jertfă adusă zeilor, în care animalul sacrificat era ars în întregime. ♦ Fig. Ofrandă, sacrificiu. 2. Ucidere (prin ardere) a unui foarte mare număr de oameni. [Pr.: -ca-ust. – Var.: olocáust s. n.] – Din fr. holocauste.[1]

OLOCÁUST, olocausturi, s. n. V. holocaust.

HOLOCÁUST s. n. (La unele popoare din vechime) Jertfă adusă zeilor în care animalul sacrificat era ars în întregime. – Variantă: olocáust (ODOBESCU, S. III 410) s. n.

OLOCÁUST s. n. v. holocaust.

holocáust (-caust) s. n., pl. holocáusturi

holocáust s. n. (sil. -caust), pl. holocáusturi[1]

HOLOCÁUST s. (BIS.) (înv.) arse (pl.), ardere-de-tot, întreg-de-ars.[1]

HOLOCÁUST s.n. 1. (La vechii evrei etc.) Sacrificiu în cinstea divinității, în care animalul sacrificat era ars în întregime. 2. (Fig.) Ofrandă, sacrificiu. [Pron. -ca-ust, pl. -turi, var. olocaust s.n. / < fr. holocauste, cf. lat. holocaustus, gr. holokaustos < holos – întreg, kaustos – ars].

OLOCÁUST s.n. v. holocaust.

HOLOCÁUST s. n. 1. (ant.; la evrei, asirieni etc.) sacrificiu în cinstea divinității, în care animalul sacrificat era ars în întregime pe altar. 2. exterminare a unui mare număr de oameni. 3. (fig.) ofrandă, sacrificiu. (< fr. holocauste)

HOLOCÁUST ~uri n. 1) (la vechii evrei) Jertfă adusă divinității prin arderea integrală a animalului sacrificat. [Sil. -caust] /<fr. holocauste[1]

olocaust n. 1. sacrificiu în care victima era întreagă mistuită de foc; 2. victimă astfel sacrificată; 3. sacrificiu în genere.

*olocáust n., pl. e (vgr. ῾olókauston, d. ólos, tot, și kaustós, ars; lat. holocáustum. V. olo-graf și caustic). Sacrificiŭ (maĭ ales la vechiĭ Jidanĭ) în care victima era în întregime arsă (ardere de tot): Avram consimți să-șĭ ofere propriu luĭ fiŭ pentru olocaust. Victima oferită pentru asta. Fig. Ofrandă completă și generoasă, mare și complet sacrificiŭ. V. ecatombă.

HOLOCAUST s. (BIS.) (înv.) arse (pl.), ardere-de-tot, întreg-de-ars.

holocáust s. n. (cuv. ebraic) ♦ 1. Acțiunea de exterminare a evreilor de către naziști în ultimul război mondial ◊ „O psihiatră canadiană care a studiat copii ai supraviețuitorilor holocaustului [...] a ajuns la concluzia că mulți dintre ei dau vieții lor sensul unei misiuni.” R.lit. 13 IX 79 p. 22; v. și 1 XI 79 p. 23. ♦ 2. Distrugerea programată a unor ființe nevinovate ◊ „La ieșirea din muzeu un telefon special. Cine ridică receptorul poate auzi înregistrată vocea celor pe care japonezii îi numesc «kibakusha», adică supraviețuitori ai holocaustului, povestind cum a fost în acea zi teribilă și în zilele care au urmat.” Sc. 12 XII 84 p. 6; v. și szoah (din fr. holocauste, engl. Holocaust; BD 1967; L. Seche în SCL 4/75 p. 426, F. Hasan în LR 2/77 p. 33; DN, DEX, DN3 – alte sensuri, DEX-S; cuvântul este mai vechi – apare de ex. în Smaranda de Lord Thompson, Paris 1932 – dar a căpătat o largă extindere după descoperirea lagărelor de exterminare din timpul celui de-al doilea război mondial)

HOLOCAUST (< fr.; {s} gr. holo + gr. kaustos „de ars”) s. n. (REL.) Sacrificiu practicat în Antichitate de unele popoare (evrei, asirieni etc.), care consta în arderea integrală a animalelor pe altar. ♦ Spec. Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părți a populației evreiești (c. 6 mil.) din Europa (în Germania, precum și în terit. ocupate vremelnic în timpul celui de-al doilea război mondial) de către naziști și aliații lor. În prezent, se folosește tot mai frecvent, termenul de shoah (în ebraică „nimicire, distrugere”). ♦ (În prezent) Ucidere în masă datorată unor motive politice, religioase sau ca urmare a unor cataclisme provocate de om (ex. h. ecologic, prin distrugerea mediului înconjurător sau h. atomic, prin consecințele nefaste ale unui război nuclear).

HOLO- (OLO-) „întreg, integral, total”. ◊ gr. holos „întreg, tot” > fr. holo-, germ. id., engl. id. > rom. holo- și olo-. □ ~bazidiomicete (v. bazi-, v. dio-, v. -micete), s. f. pl., subclasă de ciuperci superioare, care cuprinde specii cu bazidia întreagă, nesegmentată și cu corpurile de fructificație bine diferențiate; ~biotic (v. -biotic), adj., (despre pești) care migrează în același mediu marin, sau dulcicol; ~bioză (v. -bioză), s. f., variantă a holismului care susține că evoluția este produsă mai ales prin concentrarea și asocierea progresivă a organismelor simbionte într-un întreg, creator al noului în evoluție; ~blastic (v. -blastic), adj., 1. Care se divide complet în celule în timpul clivajului. 2. (Despre spori) Care participă integral la formarea celulelor; ~carp (v. -carp), s. n., fruct întreg, nedespicat; ~caust (v. -caust), s. n., sacrificiu practicat în antichitate de unele popoare, care consta în arderea integrală a animalului pe altar; ~cefal (olocefal) (v. -cefal), s. m., 1. s. m., Monstru prezentînd deficiențe somatice, dar avînd capul complet dezvoltat. 2. s. m. pl., Grup de pești marini cartilaginoși, avînd maxilarul superior sudat la baza craniului; ~cen (olocen) (v. -cen1), s. n., adj., 1. s. n., Ultima epocă (serie) a perioadei cuaternare care se continuă și astăzi, caracterizată prin desăvîrșirea treptată a tipurilor umane și prin apariția culturilor materiale. 2. adj., Care aparține acestei epoci (serii); ~cenoză (v. -cenoză1), s. f., comunitate de organisme considerată în ansamblul ei geobotanic; ~centric (v. -centric), adj., (despre cromozomi) cu centromerul difuz pe întreaga lungime; ~ciclic (olociclic) (v. -ciclic), adj., 1. Care formează un cerc complet. 2. Care înconjoară complet un organ vegetal. 3. (Despre plante) Persistent în tot cursul anului, avînd frunze de înlocuire; ~cren (v. -cren), adj., (despre izvoare) la care apa mustește din pămînt, formînd mlaștini cu vegetație și faună sărace; ~crin (v. -crin), adj., 1. (Despre glande) Cu secreție totală. 2. Care împreună cu celula secretoare formează elementele componente ale secreției glandulare; ~cronic (olocronic) (v. -cronic), adj., referitor la toată desfășurarea în timp a unui fenomen; ~demografie (v. dento-, v. -grafie), s. f., fotografiere tridimensională a cavității bucale; ~dibioză (v. di-, v. -bioză), s. f., transplant vegetal la care hipobiotul nefoliat posedă aparat de absorbție, iar epibiotul, aparat de asimilație; ~edrie (oloedrie) (v. -edrie), s. f., calitate a unui sistem cristalin de a prezenta simetrie maximă; ~endobiotic (v. endo-, v. -biotic), adj., (despre ciuperci) care trăiește toată viața în interiorul unui alt organism; ~endozoare (v. endo-, v. -zoar), s. n. pl., organisme (ciuperci, bacterii) care trăiesc în corpul animalelor-gazdă; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe a căror viață nu este dependentă de a altor organisme; ~frastic (v. -frastic), adj., (despre limbi) în care o gîndire, o frază se exprimă printr-un singur cuvînt; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Condiție de a avea gameți morfologic similari celulelor somatice. 2. Macrogamie cu participarea întregului aparat vegetativ, rezultînd nemijlocit o celulă nediferențiată cu rol de gamet; ~geneză (v. -geneză), s. f., ansamblul proceselor de ontogenie și filogenie, prin care se exprimă continuitatea vieții; sin. hologenie; ~genie (v. -genie1), s. f., hologeneză*; ~genotip (v. geno-1, v. -tip), s. n., specie vegetală sau animală care a stat la baza creării unui gen nou; ~gimnocarp (v. gimno-, v. -carp), adj., cu fructe sau fructificații complet nude, neacoperite; sin. hologimnocarpic; ~gin (v. -gin), adj., cu caractere care se transmit numai pe linie femelă; sin. hologinic; ~grafie (v. -grafie), s. f., procedeu de luat imagini în relief prin utilizarea razei unui laser; ~gramă (v. -gramă), s. f., imagine obținută prin holografie; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare morfologică prin înlocuirea totală a părții vegetale regenerate; ~patie (v. -patie), s. f., 1. Stare patologică generală, exteriorizată prin modificări locale. 2. Teorie conform căreia orice tulburare sau boală locală este consecința unei stări patologice generale; ~petal (v. -petal), adj., cu pistilul și staminele transformate în petale; ~saprofite (olosaprofite) (v. sapro-, v. -fit), s. f. pl., organisme saprofite în mod obligatoriu, lipsite de clorofilă și cu nutriție limitată la substanțele organice vegetale sau animale; ~spor (v. -spor), s. m., spor a cărui formă și a cărui mărime se definitivează înainte ca sporul precedent să fi ajuns la maturitate deplină; ~stom (v. -stom), s. n., peristom continuu, prezent la gasteropode și echinide; ~tecă (olotecă) (v. -tecă), s. f., înveliș calcaros continuu al coloniilor masive de madrepori; ~tip (v. -tip), s. n., exemplar vegetal sau animal pe baza căruia s-a făcut descrierea speciei; ~tonie (v. -tonie), s. f., mișcare spasmodică a întregului sistem muscular; ~trih (v. -.trih), adj., care prezintă păr sau cili de aceeași mărime pe toată suprafața.

HOLOCÁUST, holocáusturi, 1. Jertfire rituală prin ardere. 2. Distrugere completă soldată cu victime în număr mare, îndeosebi prin ardere. ◊ Holocaust nuclear. 3. (Scris deseori cu majusculă) Asasinarea în masă a populației civile din Europa, în special a evreilor, de către naziști, în timpul celui de-al doilea război mondial. ♦ Asasinare în masă a populației; genocid. (cf. engl. holocaust, fr. holocauste < neolat. holocaustum < gr. holokauston < n. al lui holokaustos = totalitate arsă < holo- + kaustos = ars < kaiein = a arde) [MW][1]