HÁRȚĂ s. f. 1. Încăierare, ceartă, sfadă. Dar el nu caută harță nimănui; așa-i firea lui, blîndă și împăciuitoare. GALAN, Z. R. 82. A îndrăznit să se ieie la harță cu unul din băietanii cei mari de la școală. SADOVEANU, N. F. 155. I-a venit poftă să se prindă la harță cu noi, grăi Lică. SLAVICI, O. I 132.
2. (Învechit) Încăierare ușoară, ciocnire între avangărzile sau între detașamentele armatelor potrivnice. Mihai, ce se aflase mereu la avangardă, porni iute înainte cu romînii săi ca să dea harță vrăjmașului și să-l împiedice a trece podul. BĂLCESCU, O. II 122. – Variantă: (
Mold.)
harț (SADOVEANU, N. P. 381)
s. n. hárță s. f. – Încăierare, ceartă. –
Var. (
înv.) harț.
Mag.,
pol. harc (Cihac, II, 505; Berneker 377; DAR; Gáldi, Dict., 92),
cf. arțag. –
Der. hărtaș,
s. m. (luptător, combatant); hărțui,
vb. (a ataca; a începe lupta; a urmări, a sîcîi, a pisa); hărțeli,
vb. (a deranja, a supăra, a chinui), cu
suf. expresiv -li; hărțuială,
s. f. (faptul de a hărțui); hărțuitor,
adj. (care hărțuiește); hărăți,
vb. (a hărțui), care, după Scriban, Arhiva, 1912 și DAR, ar proveni din
mag. hergelni (herécelni) „a ațîța”, ipoteză ce pare inutilă; hărăție,
s. f. (
înv., combativitate; vitejie); hărățag,
s. n. (rar, provocare), rezultat dintr-o încrucișare cu arțag; hărăț,
s. m. (persoană care hărțuiește; viteaz),
sec. XVII,
înv. 1) harț n., pl. urĭ (ung. ceh. harc, pol. harc, vechĭ herz, harță, d. mgerm. harz, harze, herze, ngerm. herzu, strigăt de luptă. V.
horțiș). Vechĭ. Harță, încăĭerare, cĭocnire între avangarde: harț cu Tătariĭ (N. Cost. 2, 203), oștile daŭ harț (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. I, 199). Detașament care hărțuĭa. Duel. Războĭ.
hárță f., pl. e (d. harț). Vechĭ. Încăĭerare, luptă mică. Luptă, bătălie. Azĭ. Ceartă, sfadă: a avea gust de harță, a te lua la harță cu cineva.