HÁBITUS s. n. 1. Aspect fizic exterior al unui individ, care poate da indicații asupra stării de sănătate, a existenței unei predispoziții morbide sau a unei boli. 2. Aspect exterior specific pe care îl capătă cristalele prin dezvoltarea diferită a fețelor. – Cuv. lat.

HÁBITUS s. n. 1. Aspect fizic exterior al unui individ, capabil să prezinte indicații asupra stării de sănătate a individului respectiv. 2. Aspect exterior specific pe care îl capătă cristalele prin dezvoltarea diferită a fețelor. – Cuv. lat.

hábitus (lat.) s. n.

hábitus s. n.

HÁBITUS s.n. Înfățișare, aspect al unui individ. ♦ Aspectul unui cristal, determinat de predominarea formei celei mai simple pe care o poate lua. ♦ Înfățișarea, aspectul unei plante. [< fr. habitus, cf. lat. habitus – aspect].

HÁBITUS s. n. 1. înfățișare, aspect caracteristic al unui individ. 2. aspectul unui cristal, determinat de predominarea formei celei mai simple pe care o poate lua. 3. înfățișare, aspect al unei plante. (< fr., lat. habitus)

HÁBITUS n. 1) med. Aspect fizic exterior al unei persoane (în raport cu starea de sănătate sau de boală). 2) min. Aspect caracteristic al unui cristal (în dezvoltarea diferită a fețelor). 3) Înfățișarea, aspectul unei plante. /Cuv. lat.

habitus, (engl.= habit) principala particularitate morfologică a unui cristal prin care este definită forma acestuia în raport cu cele trei dimensiuni spați- ale. H. cristalelor izolate poate fi: izometric (granați), prismatic (piroxeni), columnar (beril), acicular (actinolit), tabular (baritină), lamelar (mice), foios (clorite). H. cristalelor reflectă structura internă a acestora și este, adesea, o proprietate care permite identificarea min. V. și tracht. hadal, (engl.= hadal) dom. al fundului oceanic corespunzator → foselor și caracterizat prin adâncimi mai mari de 6000 m.. V. și abisal.

HÁBITUS (cuv. lat.) s. n. 1. (MED.) Aspect fizic exterior, static și dinamic al unui individ, care poate da indicații asupra stării de sănătate, a existenței unei predispoziții morbide sau a unei boli (ex. h. fizic, h. apopletic). 2. Manieră, mod de a fi; obișnuință. 3. (SOCIOL.) Mod personal ori generic de a fi, a gândi, a acționa sau a reacționa în conformitate cu valorile normale, principiile reprezentative sau dominante dintr-o cultură sau dintr-un sistem social. 4. (MINER.) Aspect morfologic exterior, specific, pe care îl capătă cristalele prin dezvoltarea relativă a fețelor cristalografice (ex. h. prismatic, acicular, tabular, lamelar etc.).