ființa vi [At: URICARIUL IV, 433/11 / P: fi-in~ / V: (înv) ~ți / Pzi: ~țez / E: ființă] 1 A exista. 2 A-și desfășura activitatea.

ființă sf [At: MSS. (a. 1654), ap. GCR. I, 164/28 / V: (reg) hi~ / Pl: ~țe / E: fi + -ință] 1 Existență. 2 Viață. 3 (Înv; îe) A avea ~ (pe lume) A se naște. 4 (Îae) A exista. 5 (Îla) În ~ Existent. 6 (Îlav) În ~ În realitate Și: aievea. 7 (Îe) A fi (sau a sta, (rar) a se ține) în ~ A exista. 8 (Îae) A se menține. 9 (Îae) A dăinui. 10 (Îe) A da ~ A naște. 11 (Îae) A realiza. 12 (Îae) A concretiza. 13 (Îuz; mai ales complinit prin „de față”) Prezență. 14 (Înv) Natură. 15 (Înv) Substanță. 16 (Înv) Fire (8). 17 (Înv; nob) Avere. 18 Tot ceea ce are viață (și se mișcă) Și: creatură (2), vietate, viețuitoare, (îvp) făptură (9), (îvr) fire (32). 19 (Spc) Om. 20 (Spc) Persoană.

FIINȚÁ, ființez, vb. I. Intranz. A exista; a-și desfășura activitatea. [Pr.: fi-in-] – Din ființă.

FIÍNȚĂ, ființe, s. f. 1. Tot ceea ce are viață (și se mișcă); viețuitoare, vietate. ♦ Spec. Om; persoană. 2. Existență; viață. ◊ În ființă = a) (loc. adj.) existent; b) (loc. adv.) în realitate, aievea. ◊ Expr. A da ființă = a) a da viață, a naște; b) a realiza, a făuri, a concretiza. 3. (Fil.) Temei necesar, autosuficient, perfect, etern, identificat cu Binele și Dumnezeu; cea mai generală proprietate a oricărei realități, formând obiectul cercetării metafizice. – Fi + suf. -ință.

FIINȚÁ, ființez, vb. I. Intranz. A exista, a fi în ființă; a-și desfășura activitatea. [Pr.: fi-in-] – Din ființă.

FIÍNȚĂ, ființe, s. f. 1. Tot ceea ce are viață (și se mișcă); viețuitoare, vietate. ♦ Spec. Om; persoană. 2. Existență; viață. ◊ În ființă = a) (loc. adj.) existent; b) (loc. adv.) în realitate, aievea. ◊ Expr. A da ființă = a) a da viață, a naște; b) a realiza, a făuri, a concretiza. – Fi + suf. -ință.

FIINȚÁ, ființez, vb. I Intranz. (Rar) A exista, a fi în ființă. În cadrul redacției noastre, ființează o secție de traducători. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 5/5.

FIÍNȚĂ, ființe, s. f. 1. (În opoziție cu lucru) Tot ceea ce are viață (și se mișcă); viețuitoare, vietate. Începînd bătălie cu troianul, deodată simți în el putere și îndîrjire și nu se opri pînă ce nu-l birui, ca pe-o ființă. SADOVEANU, B. 68. Nu poți ciunti dintr-o ființă vie organele absolut necesare vieții. CARAGIALE, O. III 256. Toată ființa cea simțitoare Cată un reazăm mîngîietor: Floarea, un zîmbet de dulce soare, Sufletul gingaș, un frățior. ALECSANDRI, O. 149. ♦ Om; persoană. Toți, pe gînduri, își închideau în suflet un sentiment vag de milă pentru ființa ceea uitată. BART, E. 177. Gîndeam la toate acele ființe pe care le iubisem. NEGRUZZI, S. I 57. ♦ (Poetic) Făptură. Nici cîntecele, nici ghicitorile nu puteau ajuta pe sărmanii pămînteni: ființa lor era la discreția unei clici nemilostive și lacome. SADOVEANU, C. 130. Toată ființa ta mi-e dragă, că te iubesc, Oană! DELAVRANCEA, A. 59. Ființa i se scufundă într-o odihnă profundă, caldă și binefăcătoare. VLAHUȚĂ, O. A. 102. 2. Existență, viață. În curgerea timpurilor acest popor... și-a păstrat ființa cu limba și datinile. SADOVEANU, E. 24. Înainte de anul acela... nici nu-i bănuisem măcar ființa pe lume. M. I. CARAGIALE, C. 33. ◊ În ființă = a) (loc. adj.) existent. Academiile în ființă pe atunci și-au propus să redacteze dicționare explicative. L. ROM. 1953, nr. 2, 23; b) (loc. adv.) în realitate, aievea. Rămase năuc de bucurie, cînd văzu în ființă toate cele ce îi spusese zîna. ISPIRESCU, L. 235. ◊ Expr. A avea ființă (pe lume) = a exista. De unde ai să-l iei, dacă n-are ființă pe lume? CREANGĂ, P. 194. Atunci lumea cea gîndită pentru noi avea ființă, Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință. EMINESCU, O. I 141. A da ființă = a da viață; a făuri, a concretiza. A fi (sau a sta, mai rar a se ține) în ființă = a exista. Bolta este în ființă și pe zidurile ei se văd nenumărate sculpturi. ODOBESCU, S. III 106. ♦ (Învechit; uneori determinat prin «de față») Prezență. Popa au încremenit la ființa lui de față. SBIERA, P. 18. Ființa funcționarilor civili și militari... da acestei priveliști o pompă solemnă. NEGRUZZI, S. I 36. Dar ființa de față a steagului proorocului chiar nu putu încuraja pe ostași. BĂLCESCU, O. II 62.

ființá (a ~) (fi-in-) vb., ind. prez. 3 ființeáză

fiínță (fi-in-) s. f., g.-d. art. fiínței; pl. fiínțe

ființá vb. (sil. fi-in-), ind. prez. 1 sg. ființéz, 3 sg. și pl. ființeáză

fiínță s. f. (sil. fi-in-), g.-d. art. fiínței; pl. fiínțe

FIINȚÁ vb. v. exista, fi, funcționa, trăi, viețui.

FIÍNȚĂ s. 1. v. existență. 2. v. animal. 3. v. om. 4. v. viață.

Ființă ≠ neființă

A FIINȚÁ ~éz intranz. A se afla în realitate; a avea ființă; a fi; a exista. [Sil. fi-in-] /Din ființă

FIÍNȚĂ ~e f. 1) Ceea ce are viață; vietate; viețuitoare. 2) Existență reală; viață. ◊ A da ~ a) a da viață, a da naștere; b) a realiza, a făuri. [G.-D. ființei; Sil. fi-in-] /<lat. fientia

ființà v. a fi în ființă, a exista.

ființă f. 1. ceeace este, existență: treptat se pierde a neamului ființă AL.; 2. individ viu: ființele omenești; ființa supremă, D-zeu; 3. fig. realitate: n’are ființă pe lume CR.; 4. prezență: cercetarea se face în ființa procurorului. [Tras din a fi].

ființă f., pl. e (d. a fi). Existență: ființa raseĭ. Pînea noastră cea spre ființă, pînea noastră care ne ține vĭața, pînea cea de toate zilele. Vietate, creatură, animal: acest om e o ființă nesuferită. A lua ființă, a apărea, a se naște, a se înființa. A avea ființă, a fi în ființă, a exista. A da ființă, a înființa, a naște, a produce. Rar. În ființă, în persoana, în carne și oase, el însuși: era el în ființă: în prezență, de față cu: în ființa mea.

ființéz v. intr. (d. ființă). Exist, am ființă.

ființa vb. v. EXISTA. FI. FUNCȚIONA. TRĂI. VIEȚUI.

FIINȚĂ s. 1. animal, creatură, dobitoc, făptură, lighioană, necuvîntător, vietate, viețuitoare, (înv.) dihanie, săzdanie, (fig.) suflare, (înv. fig.) zidire, ziditură. (~ele pădurii.) 2. viață. (Pe cînd nu era ~.)

ANTHROPOS PHYSEI ZOON POLITICON (Aυθρωποζ φὑσει ξωου πολιτιϰόυ) (gr.) omul este prin natura lui o ființă socială – Aristotel, „Politica”, I, 9.

FIÍNȚĂ (< fi) s. f. Tot ceea ce are viață; viețuitoare, vietate. ♦ Om, persoană. ♦ Făptură (1). 2. (FILOZ.) Ceea ce este un lucru în esență, considerat în mod formal, și nu după determinațiile lui sensibile, făcând abstracție deci de existența sa efectivă. F., în această accepție, este identificată, în filozofia tradițională, cu formele platonice, substanța aristotelică etc. Uneori, însă, f. este asimilată cu existența; filozofii existențialiști pun conceptul f. în legătură cu existența specific umană, insistând asupra sensului acesteia. ◊ Loc. În ființă = existent; în realitate. ◊ Expr. A da ființă = a naște, a crea, a făuri.

OMNE VIVUM EX OVO (lat.) orice ființă vie provine dintr-un ou – Maximă aparținând lui W. Harvey; a devenit un principiu al embriologiei moderne sub formularea mai generală: „Omne vivum ex vivo” („Tot ce-i viu provine din viu”).