codruléț sm [At: ODOBESCU, S. III, 482 / Pl: ~i, ~e / E: codru + -uleț] 1-4 Codrișor (1-4).

CODRULÉȚ, codrulețe, s. n. Diminutiv al lui codru; codruț. – Codru + suf. -(u)leț.

CODRULÉȚ, codrulețe, s. n. Diminutiv al lui codru; codruț. – Codru + suf. -(u)leț.

CODRULÉȚ, codrulețe, s. n. Diminutiv al lui codru. 1. v. codru (1). Dorul mîndrei unde șede? Colo-n codrulețul verde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. 2. v. codru (2). Cu un codruleț de pîne sau cu o neînsemnată îmbunare și-ar face din acel cîne rătăcit un tovarăș folositor și credincios. ODOBESCU, S. III 482.

codruléț (co-dru-) s. n., pl. codruléțe

codruléț s. n. (sil. -dru-), pl. codruléțe

CODRULÉȚ s. v. codruț.

CODRULEȚ s. codruț.