Dicționare ale limbii române

29 definiții pentru citat

cita vt [At: LB / V: (reg) ți- / Pzi: ~téz / E: fr citer, lat citare] 1 A numi pe cineva sau ceva spre cunoștința publică ori pentru confirmare. 2 A reaminti o faptă, o întâmplare care trebuie să servească de exemplu. 3 A reproduce întocmai ceea ce a spus sau a scris cineva. 4 A chema pe cineva înaintea unei instanțe judecătorești în calitate de parte într-un proces, de martor sau de informator.
citát2, ~ă a [At: GHEREA, ST. CR. I, 273 / Pl: ~ați, ~e E: cita] 1 Chemat spre înfățișare în fața justiției sau a unei autorități. 2 (D. un pasaj scris sau vorbit) Reprodus întocmai. 3 (D. o operă, un autor) Menționat.
citát1 sn [At: MAIORESCU, CR. III 129 / V: (înv) țit~ / Pl: și (înv) ~uri / E: ger Zitat] 1 Fragment dintr-o lucrare scrisă, reprodus întocmai și, de obicei, cu indicarea exactă a izvorului, în scopul de a întări și a ilustra o idee sau o argumentare Si: (înv) citație (3). 2-3 (Înv) Citație (1-2). 4 Menționare.
CITÁ, citez, vb. I. Tranz. 1. A menționa, a indica, a numi pe cineva sau ceva (pentru a face cunoscut, pentru a confirma etc. ceva); a reaminti o faptă, o întâmplare care trebuie să servească de exemplu. 2. A reproduce întocmai ceea ce a spus sau a scris cineva; a da un citat. 3. A chema pe cineva în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală, la un anumit termen, în calitate de parte într-un proces, de martor sau de informator. – Din fr. citer, lat. citare.
CITÁT1, citate, s. n. Fragment dintr-o lucrare scrisă, reprodus întocmai și de obicei cu indicarea exactă a izvorului, în scopul de a întări și a ilustra o idee sau o argumentare; citație. – Din germ. Zitat (refăcut după cita).
CITÁT2, -Ă, citați, -e, adj. 1. Care a fost menționat, indicat, numit (pentru a face cunoscut); (despre fapte, întâmplări etc.) reamintit pentru a servi drept exemplu. 2. (Despre persoane) Chemat în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală, la un anumit termen, în calitate de martor într-un proces, de informator etc. – V. cita.
CITÁ, citez, vb. I. Tranz. 1. A menționa, a indica, a numi pe cineva sau ceva (pentru a face cunoscut, pentru a confirma etc. ceva); a reaminti o faptă, o întâmplare care trebuie să servească de exemplu. 2. A reproduce întocmai ceea ce a spus sau a scris cineva; a da un citat. 3. A chema pe cineva înaintea unei instanțe judecătorești în calitate de parte într-un proces, de martor sau de informator. – Din fr. citer, lat. citare.
CITÁT, citate, s. n. Fragment dintr-o lucrare scrisă, reprodus întocmai și de obicei cu indicarea exactă a izvorului, în scopul de a întări și a ilustra o idee sau o argumentare; citație. – Din germ. Zitat (refăcut după cita).
CITÁ, citez, vb. I. Tranz. 1. A numi, a indica pe cineva sau ceva (prin scris sau prin viu grai) pentru a face cunoscut, pentru a adeveri, a confirma, a întări ceva; a semnala, a reaminti (o faptă, o întîmplare, un merit) pentru a servi de exemplu. Mi se pare un lucru extraordinar să-l văd pe tata în cartea mea de istorie... Ce ar spune colegii mei, profesorul? Ar începe așa, ca la toate lecțiile: «Astăzi vom învăța despre»... și ar cita numele tatei. SAHIA, N. 50. După scena citată, autorul ne arată deodată și adîncimea sa filozofică. GHEREA, ST. CR. I 273. 2. A reproduce întocmai, oral sau în scris (cu indicarea sursei), ceea ce a spus sau a scris cineva; a da un citat. 3. A chema pe cineva în scris să se înfățișeze în ziua hotărîtă înaintea unei instanțe judecătorești. A fost citat ca martor într-un proces.
CITÁT, citate, s. n. Fragment, pasaj dintr-o scriere reprodus întocmai și cu indicația izvorului cu scopul de a întări și ilustra o idee sau o argumentare. Citate din autorii clasici.
citá (a ~) vb., ind. prez. 3 citeáză
citát2 s. n., pl. citáte
*citát1 adj. m., pl. citáți; f. citátă, pl. citáte; abr. cit.
citá vb., ind. prez. 1 sg. citéz, 3 sg. și pl. citeáză
citát s. n., pl. citáte
CITÁ vb. 1. v. aminti. 2. v. reproduce. 3. (JUR.) a chema, a invita, (înv., în Transilv.) a soroci. (L-a ~ la proces, în fața instanței.)
CITÁT s. (înv.) citație. (Un ~ celebru.)
CITÁ vb. I. tr. 1. A numi, a indica (pe cineva sau ceva) pentru a întări ceva, pentru a face cunoscut pe cineva sau ceva; a semnala ceva. 2. A reproduce exact spusele sau cele scrise de cineva; a da un citat. 3. A chema (pe cineva) în fața unei instanțe judecătorești printr-o citație. [Cf. lat., it. citare, fr. citer].
CITÁT s.n. 1. Pasaj dintr-o scriere, dintr-un autor etc., reprodus întocmai, cu indicațiile respective. 2. (Muz.) Figură melodică sau ritmică împrumutată altei lucrări. [< germ. Zitat].
CITÁ vb. tr. 1. a numi, a indica (pe cineva sau ceva) pentru a întări, a face cunoscut; a semnala cuiva. 2. a reproduce exact spusele sau cele scrise de cineva. 3. a chema în fața unei instanțe judecătorești printr-o citație. (< fr. citer, lat. citare)
CITÁT s. n. 1. pasaj dintr-o scriere, dintr-un autor etc., reprodus întocmai, cu indicarea exactă a sursei. 2. (muz.) figură melodică sau ritmică împrumutată altei lucrări. (< germ. Zitat)
A CITÁ ~éz tranz. 1) (cele scrise sau spuse) A reproduce textual (indicând sursa). 2) jur. (persoane) A chema să se prezinte în fața unei instanțe judecătorești. ~ ca martor. 3) (fapte, întâmplări etc.) A aduce ca dovadă, ca argument. ~ un exemplu. /<fr. citer, lat. citare
CITÁT ~e n. Fragment dintr-o scriere, reprodus exact (cu indicarea sursei), pentru a ilustra sau a confirma o idee. /v. a cita
cità v. 1. a chema să compară înaintea unui tribunal; 2. a raporta un pasaj, dintr’un autor: a cita pe Virgiliu; 3. a semnala, a desemna: a cita ca model.
*citát n., pl. e (part. d. a cita; germ. citat). Pasagiŭ citat, citațiune: cartea asta are multe citate. V. pocitanie 2.
*citéz v. tr. (lat. citare). Amintesc un text, un autor, o carte. Menționez, semnalez: a fost citat pentru vitejia luĭ. Chem la judecată în calitate de judecător: a cita un martur.
CITA vb. 1. a aminti, a arăta, a indica, a menționa, a pomeni, a semnala, (rar) a semnaliza, (înv.) a memora, a prenumi, (fig.) a atinge. A ~ o situație similară.) 2. a reda, a reproduce. (Îți voi ~ întocmai vorbele lui.) 3. (JUR.) a chema, a invita, (înv., în Transilv.) a soroci. L-a ~ la proces, în fața instanței.)
CITAT s. (înv.) citație. (Un ~ celebru.)
citat muzical, preluare întocmai a unei idei muzicale preexistente (din alte sfere de creație sau de la alți autori); citarea muzicală și rezultatul ei, c.m., pot fi asimilate cu cele similare, practicate în exegezele literar-științifice. ♦ Încă de la începuturile polif.* occid., prezența cantus firlus*-ului la t. (v. tenor 2) certifica statutul de entitate intangibilă, sacrosantă a cântului greg. (v. gregoriană, muzică); în prod. polif. ulterioare statutul de c.m. al c. f. va deveni mai permisiv prin acceptarea în această funcție și a altor melodii* emblematice, precum L’homme armé, pe care s-au clădit polif. unor mise* și motete*. Coralul* protestant a devenit la rândul său temeiul unor corale variate dar a pătruns, la J.S. Bach de pildă, și în psalmii*, misele*, fugile*, cantatele* și pasiunile* sale ♦ Monodia acompaniată (2) a clasicismului (2) a redus întrucâtva interesul pentru c.m., individualizarea stilului*, încă neromantică, mizând totuși pe invenția tematică proprie. Cu precizarea sursei (a autorului), numeroasele teme cu variațiuni (v. variație 3) din era clasicismului fac apel la ideile altora (ex. „Variațiuni pe o temă de...”). ♦ Romantismul* perpetuează temele cu variațiuni (ce se întâlnesc de la Brahms până la Reger) dar instituie, în ceea ce privește apelul la c.m., și o practică specifică, făcând parte dreaptă paternității modelului (întotdeauna declarat) și imaginației executantului improvizator (v. improvizație) în piese, create adesea chiar în concert (1), numite fantezii (2) sau parafraze*. Fără legături structurale cu substanța lucrării „primitoare” și fără a fi supuse, în general, unor procedee variaționale sau dezvoltătoare, există uneori în discursul muzical de factură programatică* c.m. introduse pentru semnificația lor metamuzicală, perceptibilă de către ascultător (dies irae* la Berlioz, Listz, Respighi, Rahmaninov, Toduță ș.a.; Marsilieza* și Imnul țarist la Ceaikovski, în Uvertura 1812; Imnul regal la Enescu, în Poema Română). Nedeclarat dar recognoscibil, c.m. folcloric este propriu rapsodiilor* din romantism și mai ales lucrărilor de acest gen* produse de școlile naționale romantice și moderne – esența rapsodiilor constituind-o contrastul dintre cântec (II) și joc și continua potențare a celui de al doilea. O rapsodie monotematică ce face apel la travaliul variațional și la stilul concertant* este Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian și orch. de Rahmaninov. ♦ Dezvoltarea exponențială a c.m. în sec. 20 se produce pe coordonatele unei reflexivități sporite față de artefactele istoriei muzicii, ca și pe cele ale unui acut spirit de aventură și/sau unor fenomene de criză creativă. În modernismul pluriform al primelor decenii apar deja practici de citare sau aluzie muzicală extrem de diferite, de la sugestiile exotice ale impresionismului* debussyst și apelul excesiv la motivul B.A.C.H. în serialismul școlii vieneze (v. vieneză, școală), până la colajele agresiv-delirante ale lui Ives și „traducerile” ludice dar lucide proprii neoclasicismului* lui Stravinski. Apariția muzicii electronice (v. electronică, muzică) în deceniul 5 deschide noi perspective și creează noi oportunități c.m., ca urmare a marii flexibilități a combinărilor și manevrărilor de surse sonore și muzicale. Acest fapt conduce în deceniul 6 la un întreg val de experimentări în zona citatului și a colajului, la o nouă ars combinatoria cu rațiuni estetice și tehnice variate, precum: „restaurații” nostalgice (Rochberg); intervenții ludic-ironice (Kagel) și deconstructive (Andriessen), de frondă și de patricid creativ (mișcarea Fluxus); proiecte epice de comentariu asupra utopiei sociale (Stockhausen, Pousseur, Zimmermann, Henze, Ussachevski, Tenney, Parmegiani, Gelmetti); construcții intertextuale (Berio). Începând cu acest prolific și efervescent moment, c.m. se consacră ca unul dintre aspectele normative ale componisticii postmoderne (v. postmodernă, muzică). De la Schnittke, Crumb și Corigliano până la Tumage, MacMillan, Pärt și Zorn, eclectismul stilistic și practicile c.m. au devenit lingua franca. Contribuții însemnate în acest proces au avut nu doar variantele curente neo- subsumate fenomenului postmodern, ci și proliferarea interferențelor dintre muzica de artă și cea de divertisment, în forma „împrumuturilor” reciproce. Mai mult decât atât, muzicile pop. (v. pop music) și rock dețin propriul lor praxis de c.m., numit sampling, cu o istorie complexă. V. și prelucrare.

Citat dex online | sinonim

Citat definitie

Intrare: cita
cita verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: citat (adj.)
citat 1 adj. adjectiv
Intrare: citat (s.n.)
citat 2 s.n. substantiv neutru