ciocănitúră sf [At: GANE, ap. TDRG / Pl: ~ri / E: ciocănit + -ură] 1-3 Ciocănit1 (1-3).

CIOCĂNITÚRĂ, ciocănituri, s. f. Ciocănit. – Ciocăni + suf. -tură.

CIOCĂNITÚRĂ, ciocănituri, s. f. Ciocănit. – Ciocăni + suf. -tură.

CIOCĂNITÚRĂ, ciocănituri, s. f. Ciocănit. Copiii, auzind bantănitura și ciocănitura aceasta, credea într-adevăr că acolo se află tata lor, făcînd lemne. SBIERA, P. 170. Făt-Frumos porni... cînd, auzi o ciocănitură groaznică. ISPIRESCU, L. 4.

ciocănitúră s. f., g.-d. art. ciocănitúrii; pl. ciocănitúri

ciocănitúră s. f., g.-d. art. ciocănitúrii; pl. ciocănitúri

CIOCĂNITÚRĂ s. v. bătaie.

ciocănitură f. lovituri repetate de ciocan.

CIOCĂNITURĂ s. bătaie, bocăneală, bocănire, bocănit, bocănitură, ciocăneală, ciocănire, ciocănit, (reg.) tocănire, tocănit. (Se aude o ~ în ușă.)

ciocănitură, ciocănituri s. f. v. ciocăneală.