Dicționare ale limbii române

6 definiții pentru buigui

buiguí v vz bâigui
buiguì v. a vorbi aiurea, a spune vrute și nevrute. [Origină necunoscută].
bîiguĭ saŭ búiguĭ și -ĭésc, a v. intr. (ung. bolygani, bolyogni și bolyongni, a rătăci, a horhăi). Vechĭ. Rătăcesc: precum liliacu buĭguĭește. (Cant Ist. ier. 154). Fig. Greșesc. Azĭ. Iron. Aĭurez, bolborosesc, vorbesc încurcat, spun prostiĭ: ĭa nu maĭ bîigui! V. tr. Vechĭ. fac să aĭurez, turbur: Dumnezeŭ l-a buĭguĭt. – Și bulg-: aĭ visat și te-ai bulguit (Barac, Hal. 5, 222). Azĭ (Olt.) a se bîlgui, a pofti, a dori (lucrurĭ zadarnice): s’a bîlguit la avere, și n’are traĭ bun în casă (Boc.).
búĭguĭ V. bîĭguĭ.
buiguí, vb. intranz. – v. bâigui („a vorbi fără înțeles”).
buiguí, vb. intranz. – v. bâigui.

Buigui dex online | sinonim

Buigui definitie

Intrare: buigui
buigui