6 definiții pentru buigui
buiguì v. a vorbi aiurea, a spune vrute și nevrute. [Origină necunoscută].
bîiguĭ saŭ
búiguĭ și
-ĭésc, a
-í v. intr. (ung. bolygani, bolyogni și
bolyongni, a rătăci, a horhăi). Vechĭ. Rătăcesc: precum liliacu buĭguĭește. (Cant Ist. ier. 154). Fig. Greșesc. Azĭ. Iron. Aĭurez, bolborosesc, vorbesc încurcat, spun prostiĭ: ĭa nu maĭ bîigui! V. tr. Vechĭ. fac să aĭurez, turbur: Dumnezeŭ l-a buĭguĭt. – Și
bulg-: aĭ visat și te-ai bulguit (Barac, Hal. 5, 222). Azĭ (Olt.)
a se bîlgui, a pofti, a dori (lucrurĭ zadarnice): s’a bîlguit la avere, și n’are traĭ bun în casă (Boc.).
buiguí, vb. intranz. – v. bâigui („a vorbi fără înțeles”). buiguí, vb. intranz. – v. bâigui.
Buigui dex online | sinonim
Buigui definitie