apostróf1 sn [At: NEGRUZZI, S. I. 266 / V: (după fr) ~ă (pl -e) / Pl: -e, (rar) -oafe, -uri / E: fr apostrophe, lat apostrophus] (Grm) Semn ortografic de forma unei virgule, așezat în partea de sus a cuvântului, prin care se notează eliziunea unuia sau a mai multor sunete, de obicei, a unor vocale. apostróf2 sn vz apostrofă1 apostrofá v [At: I. NEGRUZZI, S. I, 367 / Pzi: ~féz / E: fr apostropher] A vorbi cuiva pe un ton mustrător. apostrófă2 sf vz apostrof apostrófă1 sf [At: CANTEMIR, IST. 98 / V: (înv; prin confuzie cu apostrof ') / Pl: ~fe / E: fr apostrophe, lat apostropha] 1 Imputare. 2 Mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 3 Figură retorică prin care emițătorul își întrerupe expunerea adresându-se direct unei persoane sau unui lucru personificat. 4-5 (Pan) Cuvinte de imputare sau de atac, adresate cuiva pe neașteptate. APOSTRÓF, apostrofuri,
s. n. Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează dispariția accidentală în rostire a unor sunete. [
Var.:
apostrófă s. f.] – Din
fr. apostrophe, lat. apostrophus. APOSTROFÁ, apostrofez,
vb. I.
Tranz. A adresa cuiva o mustrare (violentă), a mustra pe cineva (cu ton aspru). – Din
fr. apostropher. APOSTRÓFĂ2 s. f. v. apostrof. APOSTRÓFĂ1, apostrofe,
s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent).
2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Din
fr. apostrophe, lat. apostropha. APOSTRÓF, apostrofuri,
s. n. Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează absența accidentală în rostire a unor sunete. [
Var.:
apostrófă s. f.] – Din
fr. apostrophe, lat. apostrophus. APOSTROFÁ, apostrofez,
vb. I.
Tranz. A adresa cuiva o mustrare (violentă), a mustra pe cineva (cu ton aspru). – Din
fr. apostropher. APOSTRÓFĂ2 s. f. v. apostrof. APOSTRÓFĂ1, apostrofe,
s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent).
2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – DIn
fr. apostrophe, lat. apostropha. APOSTRÓF, apostrofuri,
s. n. Semn ortografic de forma unei virgule, care se pune în partea de sus a cuvîntului pentru a arăta absența accidentală în rostire a unor sunete. 4În «dom’le» sincopa silabei este însemnată prin apostrof. În «las’ pe mine» apostroful marchează absența sunetului «ă».
APOSTROFÁ, apostrofez,
vb. I.
Tranz. A adresa cuiva o apostrofă, o mustrare, a-i vorbi pe un ton aspru, mustrător. [Eminescu] apostrofează clasele de sus. IBRĂILEANU, SP. CR. 175. ◊
Fig. Părea că toate [broaștele] laolaltă apostrofează luna, Că fiecare broască se ceartă cu o stea. TOPÎRCEANU, S. A. 59.
APOSTRÓFĂ, apostrofe,
s. f. Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupîndu-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. În poezia «Călin» a lui Eminescu cursul povestirii este întrerupt de următoarea apostrofă: «O, tu grai cu barba-n noduri ca și cîlții cînd nu-i perii. Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii». ♦ Cuvînt de imputare sau de reproș adresat cuiva pe un ton violent. Într-o apostrofă... își varsă tot focul, spunîndu-i o frază atît de caracteristică pentru ea, care a ridicat însă mirarea multor critici. GHEREA, ST. CR. II 260.
APOSTRÓF, apostrofuri,
s. n. Semn ortografic de forma unei virgule, care se pune în partea de sus a unui cuvânt, pentru a arăta absența accidentală în rostire a unor sunete. –
Fr. apostrophe (
lat. lit. apostrophus).
APOSTROFÁ, apostrofez,
vb. I.
Tranz. A adresa cuiva o mustrare, a mustra pe cineva (cu ton violent). –
Fr. apostropher. APOSTRÓFĂ, apostrofe,
s. f. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). ♦ Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupându-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. –
Fr. apostrophe (
lat. lit. apostropha).
apostróf (semn ortografic)
s. n.,
pl. apostrófuri; semn grafic ’
apostrofá (a ~) vb.,
ind. prez. 3 apostrofeáză
apostrófă (imputare)
s. f.,
g.-d. art. apostrófei;
pl. apostrófe
apostróf (semn ortografic) s. n., pl. apostrófuri apostrofá vb., ind. prez. 1 sg. apostroféz, 3 sg. și pl. apostrofeáză apostrófă (imputare) s. f., g.-d. art. apostrófei; pl. apostrófe APOSTRÓFĂ s. v. apostrofare. APOSTRÓF s.n. Semn ortografic în formă de virgulă (’), care marchează absența accidentală a unor sunete sau litere. [Pl. -uri. / < fr. apostrophe, cf. lat. apostrophus, gr. apostrophos].
APOSTROFÁ vb. I. tr. A vorbi cuiva aspru, a mustra. [< fr. apostropher].
APOSTRÓFĂ s.f. Procedeu stilistic constând în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. ♦ Mustrare, imputare, reproș (adresat violent cuiva). [< fr. apostrophe, lat. apostropha, gr. apostrophe – întoarcere către].
APOSTRÓF s. n. semn ortografic în formă de virgulă (’) care marchează absența accidentală a unor sunete ori silabe. (< fr. apostrophe, lat. apostrophus, gr. apostrophos)
APOSTROFÁ vb. tr. a adresa cuiva o mustrare, a dojeni, a critica. (< fr. apostropher)
APOSTRÓFĂ s. f. 1. mustrare, reproș. 2. figură retorică constând în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. (< fr. apostrophe, gr. apostrophe)
apostróf (-oáfe), s. n. – Semn ortografic în fomă de virgulă, care marchează absența accidentală în rostire a unor sunete. –
Var. apostrofă. – Apostrofă,
s. f. (apostrofare, mustrare).
Gr. ἀποστροφή (
sec. XVII, Gáldi 151); și modern din
fr. apostrophe. –
Der. apostrofa,
vb., din
fr. APOSTRÓF ~uri n. Semn ortografic, în formă de virgulă, care marchează dispariția accidentală a unui sunet. [Sil. -pos-trof] /<fr. apostrophe, lat. apostrophus A APOSTROFÁ ~éz tranz. (persoane) A supune unei apostrofe; a întrerupe brutal făcând o observație aspră. /<fr. apostropher APOSTRÓFĂ ~e f. 1) Figură retorică prin care un vorbitor sau un scriitor se adresează direct cuiva. 2) Cuvinte de reproș (adresate cuiva pe un ton aspru). /<fr. apostrophe, lat. apostropha apostrof n. semnul omiterii unei vocale: n’am în loc de nu am.
apostrofà v.
1. a adresa vorba direct;
2. a adresa cuiva vorbe supărătoare, mustrătoare.
apostrofă f.
1. figură de retorică prin care oratorul se adresează direct la persoane, la lucruri (personificate);
2. fig. interpelare vie, atac în treacăt.
*apóstrof n., pl. e (vgr. apóstrophos, f.). Gram. Semnu omiteriĭ (eliziuniĭ) uneĭ vocale saŭ și a uneĭ silabe, ca: n’am, n’aș, dom’le îld. nu am, nu aș, domnule. – Ob. (dar nu maĭ bine)
-óf (după fr.), pl. urĭ și oafe. – Fu inventat de un erudit necunoscut la 1533 și întrebuințat întîĭa oară de tipografu Ludovic Meignet din Lyon.
*apostrófă f., pl. e (vgr. apostrophé). Ret. Figura pin care te adresezĭ direct prezenților, viilor, morților saŭ lucrurilor: apostrofa luĭ Cicerone contra luĭ Catilina („Pînă cînd în sfîrșit, Catilina, veĭ abuza de răbdarea noastră?”)
*apostroféz v. tr. (d. apostrofă; fr. apostropher). Mă adresez cuĭva pe un ton aspru: l-a apostrofat în plină ședință.
APOSTROFĂ s. apostrofare. (~ la adresa cuiva.) APOSTRÓF s. n. (< fr. apostrophe, lat., gr. apostrophos): semn ortografic în formă de virgulă (’), care marchează apocopa sau sincopa unui sunet sau a unei silabe, fără ca prin aceasta să se formeze silabă între sunetele ajunse alăturate. De exemplu: „Las’ pe mine” (absența lui ă); „Cin’ ți-a dat-o?” (absența lui e); „Ce faci, dom’le?” (absența silabei -nu-); „Un’ s-a dus?” (absența silabei -de); „Am obosit cu trebur’le astea” (sincopa vocalei i) etc. apostrofă (gr. apostrophe „întoarcere către”), figură retorică prin care oratorul (autorul) își întrerupe, deodată, firul expunerii, pentru ca, stăpânit de un sentiment puternic, să se adreseze unei (unor) persoane prezente, absente ori moarte, unui lucru neînsuflețit, cu o întrebare, cu o exclamație ori cu o afirmație sentențioasă (P): „ Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni [...] La Paris, în lupanare de cinisme și de lene Cu femeile-i pierdute în orgiile-i obscene, Acolo v-ați pus averea, tinerețile la stos... Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?” (Eminescu)